Rescriind evangheliile

„Evanghelia după Pilat”, romanul apărut în anul 2000 al lui Eric-Emmanuel Schmitt, este un text aparte, esenţial pentru mesajul pe care autorul încearcă să-l transmită, ca şi pentru tipul de scriitură pe care doreşte să-l impună în contextul literaturii contemporane. Dincolo de retorismul cu care unii dintre contemporanii săi şi-au obişnuit cititorii, scriitorul francez reuşeşte să recreeze convingător o epocă îndepărtată de prezent şi, astfel, să abordeze o temă frecvent tratată în ultima vreme (ultimele zile din viaţa lui Hristos şi, deopotrivă, drumul devenirii sale), dacă e să ne gândim la José Saramago, cu „Evanghelia după Isus Cristos”, la Roberto Pazzi cu a sa „Evanghelia lui Iuda”, sau la Simon Mawer, cu „Gospel of Judas”.

Acţiunea cărţii, plasată, în cea mai mare parte a sa, în anul 33, dar prefigurată de o serie de întâmplări care au marcat anii anteriori şi mai ales viaţa protagonistului, Ieşua, fiul de dulgher din Nazaret, este centrată pe opoziţia dintre cuvântul rostit şi cel scris (şi, fireşte, dintre o religie a dogmei şi o alta, a iubirii aproapelui), tema aceasta fiind ilustrată prin numeroasele controverse referitoare la modul cel mai potrivit de a răspândi învăţătura creştină, dar, deopotrivă, de a înţelege care sunt metodele de propagare cele mai apropiate de intenţia iniţială a lui Ieşua. Personajele cărţii ilustrează perfect dihotomia enunţată, interogaţiile fundamentale, ca şi întrebările pe care şi le adresează unele altora în cele mai diferite momente, fiind perfect surprinse de scriitorul francez. În fond, nimic altceva decât ceea ce formulase deja Roberto Pazzi, în romanul său axat, în linii mari, pe aceleaşi întâmplări, ideea fiind, însă, în „Evaghelia lui Iuda” (text apărut în 1989), nuanţată după cum urmează: „Puterea unui cuvânt sălăşluieşte în conştiinţa celui care îl ascultă, cu mult mai mult decât în litera scrisă care îl păstrează”.

În fond, majoritatea paginilor din „Evanghelia după Pilat” se raportează în mod evident la textul biblic, amintind foarte frecvent cititorului contemporan că: „La început a fost Cuvântul”. Deloc întâmplător, cea de-a doua parte a romanului, cea mai consistentă, de altfel, este compusă din scrisorile pe care Pilat le trimite dragului său frate, Titus, la Roma, relatându-i acestuia, ca pentru a reuşi să păstreze modul de viaţă de acasă chiar şi în dogoritorul Ierusalim, toate evenimentele care marchează perioada Paştilor, întotdeauna tumultuoasă, dar, în anul 33, chiar mai mult decât de obicei. Dovedind marea artă a îmbinării planului real-istoric cu cel imaginar, scriitorul reuşeşte astfel să realizeze o construcţie narativă ce poate – sau chiar trebuie – receptată în moduri foarte diferite: ca roman (pseudo)istoric, de moravuri, livresc, epistolar, de aventuri. Abordând, deopotrivă, tema timpului, mereu combinată cu cea a morţii, a puterii şi, nu în ultimul rând, a iubirii, cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt trăieşte prin personaje (care nu sunt fixe şi reci, asemenea unor calcule algebrice, aşa cum s-a mai întâmplat în cazul altor autori care au încercat să abordeze, din varii perspective, o atare temă) dar, deopotrivă, prin atmosferă – fie că e vorba de atmosfera Ierusalimului, fie de Nazaretul Iudeii sau de lumea din jurul lacului Tiberiada. În plus, scriitorul francez are curajul de a aduce în discuţie, subtextual, şi mult discutata temă a paternităţii evangheliilor, pornind, însă, nu de la premisa consacrată ce împarte totul în adevăr şi minciună, ci alegând să nuanţeze această ecuaţie prin includerea, în cadrul ei, a unui al treilea termen: posibilul. Cititorul nu va mai privi, astfel, textul de faţă (care înregistrează, la persoana întâi, fie ezitările lui Ieşua, deloc convins, la început, că este chiar fiul lui Dumnezeu, fie ale lui Pilat, cel care nu ştie dacă poate – a se citi dacă îi este permis – să admită cât de mult crede în ideile propagate de acest nou şi atât de neobişnuit profet care, în paranteză fie spus, o salvase de la moarte şi pe soţia procuratorului Iudeii, frumoasa patriciană Claudia), ca pe o serie de fapte ce trebuie demonstrate cu documentele istorice pe masă. În acest context, povestirea tulburătoare a lui Ieşua din Nazaret pe care, practic, o deapănă el însuşi în faţa cititorului va primi, desigur, noi semnificaţii.

Apoi, întrucâtva asemănător cu modelul artistic al Maestrului din romanul „Maestrul şi Margareta” al lui Mihail Bulgakov (cel care, retras în subsolul său, scria romanul despre Pilat din Pont, al cărui plan narativ principal era plasat în Ierusalimul anului 33 al erei noastre), în romanul lui Schmitt, Pilat, la rândul său, înregistrează, în stil epistolar, înainte şi în timpul călătoriei sale – evident, iniţiatice! – în căutarea Claudiei (plecată pe urmele primilor creştini, propovăduitorii noii religii a iubirii şi a iertării) amănuntele esenţiale din viaţa şi despre faptele Celui din Nazaret. Si, chiar şi fără ca autorul scrisorilor către Titus să fie pregătit să-şi afirme credinţa, trebuie să recunoaştem că el surprinde foarte exact natura specială a învăţăturii tânărului profet. Aşadar, spre deosebire de alţi contemporani ai săi care încercaseră să înţeleagă ori să interpreteze – mai mult sau mai puţin distorsionat – faptele lui Ieşua, Pilat nu compune doar o ficţiune personală, ci încearcă să transcrie, uneori aproape hipnotic, parcă sub impulsul unor clipe de har divin, desfăşurarea unei istorii pe care o percepe de la bun început ca fiind ieşită din comun. Ca şi Maestrul lui Bulgakov, el povesteşte chiar şi ceea ce nu văzuse, lucruri despre care ştia – simţea – că sunt extrem de importante. Căci planul divin, în complexitatea sa, includea, în „Maestrul şi Margareta”, deplina libertate de alegere, iar în acest context, răul era necesar din mai multe motive, devenind, astfel, bun prin excelenţă, un veritabil catalizator, determinând, nu o dată, inedite cazuri de „felix culpa”.

Citește și Spectacolul trebuie să continue

Pe de altă parte, romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt se dovedeşte a fi, dacă e citit cu atenţie, şi o carte despre revărsarea sacrului în lume, căci toate personajele (până şi Pilat – sau poate că mai ales acesta!) resimt această influenţă şi nu vor fi în stare să se smulgă de sub fascinaţia ei. Fascinaţie care, cel puţin pe Pilat, îl face (paradoxal, poate, dacă ne gândim la existenţa sa anterioară) nu doar să mediteze la destinul doctrinelor religioase ale vremii sale, ci şi la posibilitatea lui însuşi de a înţelege cu adevărat mesajul noii credinţe şi, deopotrivă, de a face ceva pentru cei din jur, de a-şi iubi aproapele ca pe sine însuşi. Esenţială nu mai este, acum, pentru scriitorul francez, doar raportarea strictă la modelul consacrat al livrescului postmodern, reprezentat de imaginea consacrată a unei Şeherezade (scripturale, iar nu povestitoare!), întruchipată, în cazul acesta, chiar de Pilat, ci semnificaţia nouă pe care povestea lui Ieşua o va primi, treptat: ea devine nu numai posibilitatea oferită oamenilor de a-şi abate gândurile de la înspăimântătorul spectru al morţii, ci şi deschiderea drumului spre mult dorita înţelegere a unei noi învăţături, capabile să pună iubirea mai presus de orice. În plus, deşi poziţiile lui Pilat şi Ieşua par a fi fundamental diferite, la o lectură atentă la nuanţe, ele se vor dovedi mult mai asemănătoare decât ne-am putea aştepta: Ieşua îşi deapănă propria istorie pentru a înţelege el însuşi şi pentru a-şi clarifica statutul ontologic, iar Pilat e mereu tentat să caute a descoperi toate amănuntele pe care doar alţii i le pot relata cu privire la profetul răstignit, tocmai pentru că simte că, înţelegând povestea-parabolă al cărei spectator (şi actor, deopotrivă!) fusese, va reuşi să scape de îndoiala care-l macină. Fără să înţeleagă, multă vreme, unul din mesajele esenţiale pe care Ieşua îl transmitea, şi care îi va fi explicat de soţia sa, Claudia: „El nu trebuie să aducă prea multe dovezi. El ţine cont de libertatea omului, lăsându-ne posibilitatea de a crede sau de a nu crede. Putem noi fi siliţi să iubim? Depinde de noi înșine să consimţim la credinţă şi la iubire. Ieşua respectă oamenii. Prin mesajul său, ne trimite un semn, dar ne lasă să-l înţelegem singuri. Ne respectă prea mult pentru a ne constrânge. Pentru că ne preţuieşte, ne îngăduie să ne îndoim. Această alegere pe care ne-o lasă este un alt nume al misterului său”.

În acest fel, demersul lui Eric-Emmanuel Schmitt se împlineşte, în „Evanghelia după Pilat”, pe de-a-ntregul, iar adevărul istoric se contopeşte pentru totdeauna cu cel al unei istorii la fel de posibile, cea vizionară, înscrisă în ineditele epistole ale lui Pilat şi, desigur, în mărturisirile lui Ieşua însuşi. Cititorul se va afla, astfel, la sfârşitul romanului, şi în faţa unei neaşteptate lecţii de lectură care încearcă să-i demonstreze, o dată în plus, puterea cuvântului scris în faţa celui ce doar rosteşte adevărul – şi care, uneori, rămâne, din păcate, doar în sfera posibilului.

Eric-Emmanuel Schmitt, „Evanghelia după Pilat”, traducere din franceză de Alexandra Medrea, Editura Humanitas Fiction, București, 2021