Nichita Stănescu și antimetafizica

Conceptul de antimetafizică în literatura română se leagă, în mod cert, de opera lui Nichita Stănescu. Este însă surprinzător faptul că acest concept nu a fost, totuși, clarificat – critica literară de multe ori a evitat termenul sau l-a asociat cu anumite tendințe ale liricii stănesciene, fără a dezvolta, însă, subiectul. Nici poetul însuși nu a divulgat însă toate valențele acestui termen, deși, cel puțin în volumul „Antimetafizica” (Nichita Stănescu, Aurelian Titu Dumitrescu, Cartea Românească, București, 1985), acest lucru ar fi fost de așteptat. Cartea, scrisă de Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu, este, de fapt, un lung interviu întrerupt în unele locuri de creații poetice ale celor doi și în loc să lămurească respectivul concept, mai degrabă îl complică. Problema antimetafizicii se pune explicit doar în câteva întrebări la care autorul „Necuvintelor” răspunde evaziv și distrat:

„Îngăduie-mi să dau o definiție a Antimetafizicii[…] o mie de formulări mi-au sărit din cap. Una posibilă: Nesprijinirea de nimeni și adjudecarea de unul. Alungarea memoriei în tot ce are ea mai tandru. A te sprijini de memorie numai ca de o idee. A renunța la specie de drag de individ, care există de dragul speciei, a fi sau a nu fi, aceasta nu este întrebarea, a acționa în virtutea oricărui gând care are viteză de cunoaștere, a înceta să mori odată cu specia, a avea curajul să mori de unul singur” (p. 126), „Antimetafizica nu se opune concretului și nici realului, dar scrâșnește și se uită cu asprime blândă și disprețuitoare asupra excesului de ireal atribuit realului, care, și fără de acestea, are caracter fascinant și mirabil” (p. 182), „Accelerarea și încetinirea timpului exterior sau interior e similară cu translația de la postulat la teorie. În acest sens, Antimetafizica nu este o negare a metafizicii, ci o afirmare a proprietății materiei față de timp și gândire” (p. 365).

E de remarcat faptul că volumul Antimetafizica, deși dă câteva coordonate ale acestui concept, nu îl clarifică, astfel sensurile sale trebuie căutate în alte surse stănesciene.

…dacă teoria lui Nichita Stănescu dă o explicație generală întregului univers (privindu-l ca pe o multitudine de ipostaze ale luminii), ea ar putea să țină de domeniul metafizicii. Dar să nu uităm faptul că poetul construiește această teorie plecând de la o ecuație simplă (exactă) din fizica einsteiniană. Din acest punct de vedere, speculația poetului ține mai degrabă de domeniul fizicii. Cu alte cuvinte, poetul se plasează cu această teorie, între cele două discipline, ca între ciocan și nicovală. Pentru a rezolva respectiva contradicție, autorul „Necuvintelor” a ales, în stilu-i specific, un nou termen, care să îmbine generalitatea (exagerată) a metafizicii cu exactitatea rece a fizicii. Astfel apare antimetafizica.

O privire atentă asupra eseurilor publicate de-a lungul timpului de Nichita Stănescu poate fi foarte relevantă din acest punct de vedere. Acestea nu au însă un caracter omogen, ele tratând foarte multe subiecte în maniere extrem de diferite. Există, spre exemplu, celebrele texte (re)publicate în volumul „Cartea de recitire” (Cartea Românească, București, 1972), centrate în jurul anumitor personalități. Într-o cu totul altă manieră se prezintă eseurile despre poezie și artă („Pricina și sensul literaturii”, „Despre cuvinte și limbaj”, „Cuvintele și necuvintele în poezie”, „Puterea artei” etc.) sau cele cu caracter filosofic care dezbat idei existențial(ist)e („Contemplarea omului din afara lui”, „Temporara suprimare a absurdului”, „Despre corpul alergic al ideilor” etc.), toate fiind republicate și în antologia (postumă) „Fiziologia poeziei” (ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, Ed. Eminescu, București, 1990). Pe lângă acestea, însă, poetul a scris și o serie de eseuri despre lumină și despre felul în care aceasta este văzută în fizică (în special cea einsteiniană), ajungând uneori la concluzii care depășesc sfera acestei științe exacte. Se poate chiar stabili, prin punerea în comun a acestor eseuri despre lumină, o teorie extrem de coerentă despre natura universului care poate sta la baza unei segment important al liricii stănesciene.

Ideile poetului șaizecist despre natura luminii pleacă de obicei de la următoarea observație: în fizica lui Einstein, un corp care se deplasează cu viteza luminii este văzut, de un privitor static, nu ca un corp propriu-zis, ci ca o lumină. Nichita Stănescu preia această idee și, modificând-o, afirmă faptul că un corp care se deplasează cu viteza luminii se transformă în lumină (există și la Einstein o corespondență clară între materie și lumină, însă raporturile sunt cu totul altele, în acest sens funcționând inclusiv celebra formulă E=mc²). Mergând mai departe, poetul creează și o reciprocă a acestei speculații, considerând că dacă un corp care se deplasează cu viteza luminii se transformă în lumină, atunci și invers, dacă încetinim viteza luminii, ea începe să se materializeze, dând astfel naștere materiei: „de la 300.000 km/sec dacă degenerăm sau degradăm viteza luminii, între viteza a și viteza b, receptăm prin ochi spectrul. Scăzând în continuare viteza luminii, nu mai receptăm nimic. Într-o oarecare viteză mult scăzută, între baremul f și baremul g, receptăm mirosurile[…] apoi pauză, iarăși vibrație, pauză și, în fine, ondula oprită, antilumina absolută: pipăitul” („Fiziologia poeziei”, ed. cit., pp. 95-96). Bazându-se pe această pseudo-teorie, poetul vede întregul univers ca pe o multitudine de lumini ale căror viteze variază dând astfel naștere materiei: „interiorul fotonului ține esența universului: timpul. Transformarea luminii în existență și transformarea existenței în lumină, așa cum mi-o închipui acum, poate fi o metaforă. Dar dacă nu e numai o metaforă?” (Ibid., p. 94).

Această teorie, conform căreia întregul univers este determinat de viteza luminii, va avea în lirica stănesciană consecințe extrem de importante. Putem vorbi chiar de o viziune a poetului, o viziune care, într-adevăr, pleacă de la formule din fizică, dar ajunge să privească universul într-o manieră inedită, care va fi adesea valorificată poetic. În ciuda întrebărilor retorice de tipul „dacă nu e numai o metaforă?”, Nichita Stănescu e conștient de faptul că legile fizicii contrazic o asemenea teorie, însă el este pe deplin încrezător în posibilitățile unei asemenea teorii în poezie: „dacă fizicienii se joacă de-a poezia lirică, de ce nu s-ar juca și poeții de-a Fizica absurdă” (Ibid., p. 102).

În ceea ce privește conceptul de antimetafizică, acesta poate fi legat direct de teoria prezentată mai sus. Fizica, prin statutul ei de știință exactă, este un domeniu construit pe baza probelor și a experimentului. Orice teorie, pentru a fi acceptată în fizică, trebuie să fie în prealabil probată. În aceste condiții, unele ramuri noi ale fizicii, care își propun să dea ecuații general-valabile pentru întregul univers, sunt catalogate drept abordări mai degrabă metafizice și, prin urmare, sunt excluse de unii specialiști din domeniul fizicii. Metafizica, pe de altă parte, este o disciplină care se bazează tocmai pe caracterul universal-abstract al teoriilor sale, iar în acest sens ea se opune fizicii (sau cel puțin o depășește și o integrează în permanență, raportat la câmpul de interes). Prin urmare, dacă teoria lui Nichita Stănescu dă o explicație generală întregului univers (privindu-l ca pe o multitudine de ipostaze ale luminii), ea ar putea să țină de domeniul metafizicii. Dar să nu uităm faptul că poetul construiește această teorie plecând de la o ecuație simplă (exactă) din fizica einsteiniană. Din acest punct de vedere, speculația poetului ține mai degrabă de domeniul fizicii. Cu alte cuvinte, poetul se plasează cu această teorie, între cele două discipline, ca între ciocan și nicovală. Pentru a rezolva respectiva contradicție, autorul „Necuvintelor” a ales, în stilu-i specific, un nou termen, care să îmbine generalitatea (exagerată) a metafizicii cu exactitatea rece a fizicii. Astfel apare antimetafizica.

Aminteam anterior despre manifestările acestei viziuni de inspirație științifică în lirica stănesciană – trebuie însă menționat faptul că această teorie nu este singura la care poetul aderă, astfel nu putem vorbi despre un anumit volum de poeme antimetafizice. Există însă mai multe texte care se bazează în primul rând pe această viziune, cele mai clare exemple găsindu-se în volumele apărute după „Măreția frigului”. Inclusiv critica literară observă o schimbare de viziune în lirica stănesciană odată cu apariția acestui volum, însă niciodată nu s-a făcut astfel legătura cu eseurile scrise în aceeași perioadă. De cele mai multe ori, această schimbare a fost văzută, mai degrabă, ca o epuizare a resurselor poetice înlocuită cu procedee improvizate: „un întreg studiu s-ar putea scrie despre «anticipările» din volumele precedente (mai ales din «Măreția frigului», ale) mutațiilor de după «Epica Magna». Metamorfozele din ce în ce mai evidente pe măsură ce lumea stănesciană (inclusiv lumea limbajului poetic) se densifica, se rotunjea, se «dogmatiza» și, epuizându-și dinamica integraționistă, intra sub jurisdicția diferenței, crizei apoi, treptat generalizate, epuizării vechilor resurse. Și, odată golite acestea, poezia lui Nichita Stănescu devine o fenomenologie a absenței, golului ajuns – și nu degeaba – tema fundamentală. Dar noua tematică implică o nouă atitudine, o nouă mentalitate” (Cristian Moraru, „Nichita Stănescu – Sistemul poetic”, postfață la Nichita Stănescu, „Poezii”, Ed. Minerva, București, 1988, p. 367). Alți critici chiar au sesizat raporturile neobișnuite în care se găsesc metafizica și fizica în lirica stănesciană începând cu volumul „Măreția frigului”. În acest sens, Răzvan Voncu afirma: „strivirea Metafizicii de către Fizică este figurată încă și mai sugestiv în poemul «Prințul căzând de pe cal»: «Prințul căzând de pe cal/ strivește-n cădere un înger./ E sentimentul total/ pentru care azi sânger.// E steaua cea rea, e steaua cea gri,/ e steaua cea verde/ marele A și marele I/ azi mă vor pierde.// Însă spun totul, astăzi, chiar totul,/ șira cea rece de câine,/ urâtele labe și botul/ lui Astăzi lătrându-l pe Mâine». Cu alte cuvinte, diafanul înger (sub a cărui înfățișare putem vedea poetul, gândul său sau însuși poezia) nu are șanse în fața masivei căderi de pe cal a prințului (alter ego al puterii sau al realității fizice)[…] în poezia din «Măreția frigului», însă, aceste obiecte ce populează mitologia poetică stănesciană primesc o altă funcție decât în poezia mai veche” (Răzvan Voncu, „Ultimul Nichita”, prefață la Nichita Stănescu, „Noduri și semne”, Ed. Curtea Veche, București, 2010, pp. 19-20).

Cu siguranță, însă, volumul „Măreția frigului” și cele ce îl urmează, chiar dacă nu aduc un stil nou în lirica stănesciană, în limitele vechiului limbaj prezintă poeme cu noi orizonturi lirice, unul dintre acestea fiind tocmai cel antimetafizic. În mod evident, textul de față va semnala doar câteva exemple de acest gen, o inventariere detaliată a poemelor de inspirație antimetafizică fiind, fără îndoială, o încercare de mare amploare care depășește limitele acestei lucrări. Poate că unul dintre cele mai grăitoare poeme, în acest sens, este „Înghesuita lumină”, apărut în volumul „Oase plângând” din 1982. Textul debutează cu versurile: „Piatra e o lumină/ înghesuită”. Ideea surprinsă de aceste versuri corespunde în totalitate acelei viziuni conform căreia materia este de fapt o formă de lumină. Mai mult decât atât, piatra simbolizează în acest caz cea mai joasă formă a materiei, dat fiind faptul că ea pare a se plasa la polul opus față de ceea ce tradițional simbolizează lumina. Identificarea celor două elemente (piatra și lumina) se justifică însă pe deplin în spiritul viziunii antimetafizice.

În cadrul teoriei sale despre lumină, împrumutând tot mai mult din ideile lui Einstein, Nichita Stănescu ajunge să afirme faptul că timpul este lumină (în eseul intitulat chiar așa: „Timpul ca lumină”). Demonstrația nu are neapărat un caracter metaforic (simbolic), ci se revendică de la aceleași teorii ale fizicii și este în perfectă concordanță cu viziunea generală a universului ca lumină (pentru că dacă tot ce există în univers este lumină, atunci și timpul nu poate fi decât lumină). În mod cert, ținând cont de aceste detalii, poemul „Ah, câtă apă” din volumul „Epica Magna” este, de asemenea, un exemplu relevant pentru lucrarea de față. Întregul poem reia, de fapt, teoria descrisă mai sus, punând de această dată în loc de termenul „lumină”, timpul: „El este singurul care are mișcare în sine/ el e singurul care trece/ care ne leagă și ne dezleagă/ cel care rămâne gravid/ cu tot ce întâlnește în cale/ născându-și calea./ Singurul lucru concret este timpul/ lucrurile sunt mișcarea lui”. În eseuri, poetul afirma că singurul lucru concret este lumina, iar materia este viteza ei redusă. Afirma, de asemenea, așa cum am spus, că timpul este, de fapt, lumină. În aceste condiții, poemul de față ilustrează integral viziunea antimetafizică, evitând aproape complet discursul metaforic. Mai exact, ideea centrală (chiar unică) din acest poem apare explicitată în eseuri, iar o interpretare pe altă linie decât aceasta (antimetafizică) riscă să fie, de fapt, o suprainterpretare.

Un exemplu, ceva mai subtil, al acestei viziuni poetice apare în poemul „Comunicare” din volumul „Măreția frigului”: „Se-neacă pe apa solzoasă lumina/ zeule mare!/ Acum, chiar acum, când citești tu, cititorule/ cuvintele acestea/ viața mea curge în fața ta/ și viața ta curge în fața cuvintelor mele/ Se-neacă pe apa solzoasă lumina.”. Poemul se centrează, de fapt, pe trei elemente (fiecare dintre acestea apare de doua ori în poem): viața, apa (solzoasă) și lumina. De fapt, viața care aici mereu curge (un principiu al fluidității) ajunge să se confunde cu apa, ele înecând lumina. Această înecare, într-o viziune antimetafizică stănesciană, înseamnă, de fapt, o materializare a luminii, o permanentă devenire a materiei care ia naștere prin degradarea (înecarea) luminii.

În mod clar o interpretare a liricii stănesciene din această perspectivă (acolo unde ea este posibilă) nu schimbă imaginea de ansamblu pe care a construit-o până în prezent critica literară. Cu toate acestea, cunoașterea speculației antimetafizice poate dezvălui noi valențe hermeneutice, completând (fie și cu puțin) spectrul general al poeziei lui Nichita Stănescu.