Roșu ca jarul

Cuptorul din lut al bunicii, străjuit de un zarzăr care mai există și azi,
jarul roșu aprins, mai aprins decât toate flăcările și decât toate nestematele din poveste,
dogoarea care se răspândea în aer prin gura strâmtă, pătrată,
și-l făcea vizibil,
colacii rotunzi, împletiți, pe masa scundă, de-afară,
așteptând cuminți, în ordine,
să fie luați cu lopata din lemn
și aruncați în prăpastie,
apoi scoși rumeni la lumină, cu praf de cenușă pe ei,
sau cozonacii galbeni, umezi, lucioși de la ou,
oul din strachină cu o pană de gâscă a fost întins,
goliciunea lor ar putea să-ți aducă aminte de ceva neliniștitor
doar intuit, negândit,
ei sunt prinții mesei,
subtili, dificili,
primejdioși,
femeile cunoscute sau necunoscute, venind și plecând,
șușotind,
impresia că urmează să se-ntâmple ceva,
mai important decât un botez, o nuntă sau o înmormântare,
cine nu e gata
îl iau cu lopata.

În altă parte ouăle așteptau în ciorap
să rămână un contur de frunză pe ele,
mai frumos decât frunza care nu mai era bună de nimic după aceea,
aruncată, măturată și arsă,
ca și ciorapul.
Roșii mai erau ouăle atunci,
numai roșii,
roșu rozaliu, roșu cărămiziu, roșu vișiniu, roșu vinețiu, roșu maroniu
și alte feluri de roșu,
Roșul ca jarul ieșea rar,
Aveai nevoie de ani pentru asta
și de multă dragoste.

În grădină înfloriseră narcisele și zambilele,
dar mai erau și lalele, mărgăritar și micsandre,
narcisele miroseau ușor, delicat,
iar zambilele, bătute sau nu, se veștejeau repede.
Frumoasele lalele au fost mereu indecise, poate doar o aromă inefabilă de clorofilă.
Vinerea, mergeam cu ele la biserică, să trecem de trei ori pe sub masă.
Le lăsam acolo.
Primeam, în schimb, pe furiș, în timpul nopții,
un buchet sub pernă,
dacă numărul florilor era fără soț, aveam noroc în viață,
dacă nu, nu.
Erau mereu altele decât cele pe care le alegeam din grădină.

În noaptea Învierii,
mamele plecau singure la slujbă,
unele se duceau acolo cu câte un cocoș
îl puneau la balcon,
unde-ar fi trebuit să existe un cor sau o orgă
se aliniau câteva păsări din astea pe balustradă,
ascultau și ele cântările preoților.
Din când în când, cele mai talentate
improvizau câte un solo succint,
o chemare a celor de dincolo,
morți fără lumânare
și fără binecuvântare.
Ca la telefonul fără fir.

Și, când se trezeau copiii în dimineața de sărbătoare,
se spălau pe față cu apa din cana în care a fost ținut un ou roșu ca jarul,
fie că le plăcea sau nu.
Nu-i întreba nimeni.
Toate porțile erau deschise în ziua aceea,
puteai să vizitezi pe oricine pofteai, fără vreun scop anume,
fără frică de câini, de străini,
de copiii mai mari,
de tristețe,
nimeni nu era străin,
străini n-au existat niciodată.
Luai oamenii pe rând și te mirai că există,
că nu i-ai văzut pân-atunci.
Nicio femeie îmbrăcată în negru nu mai cerșea pe uliță,
nu-i mai auzeai vocea de Iocastă plângându-și copiii,
uitai că nu-i nimic de făcut, că nu mai e.
Nu ploua niciodată.
Afară, la soare, copiii se-ntreceau la ciocnit ouă, până seara târziu,
și le mâncau vitejește,
ca niște adevărați gold-diggers.