Într-o carte poți găsi aproape orice, opinii cu privire la viață și moarte, păreri despre fericire, dar nu vei găsi niciodată îndemnul direct de a nu o citi. De altfel, orice carte, prin chiar existența ei, reprezintă o invitație la lectură, pentru că numai lectura o transformă dintr-un obiect decorativ într-o carte. Nicidecum invers.
Nimeni nu compune o carte cu scopul de a nu fi citit, Montaigne se gîndea la rubedenii. Ideea însăși de carte ilizibilă, perfect încifrată, de necitit mi se pare absurdă. În Craii de Curtea-Veche, Pașadia scria doar pentru sine. Nu viza nici un cititor. Dar el nu avea de gînd să-și tipărească memoriile. Cînd moare, după cum știm, un servitor pios îi pune manuscrisul pe foc.
Mă întorc la subiectul acestei note. Am spus că o carte poate oferi multe, dar nu poate conține (decît ironic) îndemnul de a nu o citi. Înțelepții au scris pamflete înfricoșătoare în contra lecturii, au denigrat acest obicei ”lasciv”, și numele cel mai cunoscut pare a fi Rousseau: ”Jamais fille chaste n’a lu de roman”. Dar Rousseau a fost un ins foarte bizar: nici el n-a îndrăznit să interzică total cititul. Nu mă întind cu introducerea, fiindcă nu am timp. Să trec, așadar, la subiect.
Încep astfel… Nota de față are menirea de a constata o apariție editorială relativ recentă, deși marginală și oarecum frivolă. Un erudit care își zice, după o povestire din Borges, Pierre Ménard (scriitor, pictor, pianist și umanist), a publicat o lucrare de 126 de pagini cu intenția de a ne opri din lectură (și, firește, de a-i provoca pe cititori). Lucrarea lui se intitulează 20 Bonnes raisons d’arrêter de lire și a apărut la Éditions du Cherche Midi acum un an, dacă nu mă înșel. Este dedicată, se înțelege, ”tuturor celor care nu o vor citi”.
Argumentele lui Pierre Ménard sînt îndeobște știute. Seneca le-a exprimat acum două mii de ani, de-a lungul timpului mulți bibliofobi le-au reformulat, dar esența a rămas aceeași. Să exemplific:
1. Viața unui cititor nu se deosebește prin nimic de aceea a unui bolnav dintr-un spital: se trezește, mănîncă, se pune pe citit, iar mănîncă, iar se pune pe citit, iar mănîncă și, cînd e deja noapte, adoarme ca un prunc.
2. Romanul, poezia te împing să fantasmezi cu privire la sine și să-ți construiești o imagine greșită: întrucît citești (și) cărți scrise de oameni inteligenți, începi să te crezi tu însuți inteligent, cu cît citești mai mult tot cu atîta devii mai deștept, dar e vorba, în opinia lui Pierre Ménard, de o simplă iluzie, lectura nu te-a modificat cu nimic, ești la fel de urît. Doar reflecția poate realiza acest miracol. Din păcate, lectura se opune reflecției…
3. Pe măsură ce se cultivă, cititorul devine tot mai trist: înțelege că nu va citi toate cărțile, înțelege că nu va scrie una (la ce bun să sporești mulțimea cărților cu o unitate?), înțelege, în sfîrșit, că nu va deveni la fel de înzestrat ca autorii etc.;
4. Lectura te rupe de viață și îți îngustează experiența nemijlocită a lumii; aici parcă ar vorbi Gore Pirgu: ”Adevărata știință e alta: știința vieții de care habar n-ai; aia nu se învață din cărți” (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Editura Eminescu, 1970, p.112).
5. Lectura ne face ipocriți: pretindem că am parcurs cărți de care nici măcar nu am auzit, găsim îndrăzneala de a le judeca ori de a le privi foarte de sus, ca și cînd le-am ști pe de rost. Asta este, de altfel, și ideea principală a lui Pierre Bayard din cartea lui prea bine cunoscută, Comment parler des livres que l’on n’a pas lus?
Motivele de a te opri din citit sînt mai multe, dar toate au cam aceeași greutate. Pierre Ménard a compus, firește, un eseu de amuzament: ne îndeamnă să-l citim tocmai pentru a renunța la acest obicei vătămător, dar n-a ghicit, am impresia, argumentul principal.
Un singur motiv te poate stopa din citit, unul singur și atît: acela care îți cere să meditezi la frumusețea unui pasaj din Ulysses, la adîncimea unei pagini, la adevărul unui vers…
Pierre Ménard, 20 Bonnes raisons d’arrêter de lire, Le Cherche Midi, 2014, 128 p.
Literomania nr. 1, anul I, 2017
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu