Scrisori catre presedinte (XXII)

Scrisoarea a douăzeci şi doua

Stimate domnule preşedinte,

aceasta este ultima scrisoare pe care o mai scriu. A fost de ajuns, timp de un an de zile. Acum mă pot întreba, precum o face adesea un prieten de‑al meu, şi la ce a folosit? A citit cineva scrisorile mele? Poate numai redactorul de serviciu ori corectorul, dar nici de asta nu sunt sigur. Doar de vecinii care‑mi băteau în calorifer sunt sigur… Au auzit ce scriam! E bună chestia, nu? E aşa, cum s‑ar zice, aluzivă. Simbolică.

Iar prietenul meu m‑a întrebat odată: la care preşedinte‑i scrii tu scrisorelele ălea? Dacă e cel din fruntea patriei, ar trebui să scrii cu literă mare. Altfel ce‑o fi? Preşedinte de bloc, de consiliu, de partid, de bancă, de… ? E cam în coadă de peşte, mai zise, rânjind şmecheros. Asta‑i bine, i‑am zis, mie‑mi place la nebunie peştele. Chiar dacă se împute de la cap. Mă pricep şi eu să ocolesc răspunsurile incomode.

Familia este cea care răsuflă uşurată că voi termina cu „tembelismele” ălea de scrisori, cum zice nevasta, care‑i sperioasă din fire, şi nicicum n‑o mai pot schimba. Eu i‑am spus de la bun început să nu fie fraieră. Nimeni nu le va citi. Iar cine, totuşi, apucă să le parcurgă, nu va avea nici o reacţie. Este ceea ce ne caracterizează, printre altele. Mutismul ca rod al indiferenţei. Mamă, ce inspirat sunt, chiar acum la despărţire! S‑a văzut clar la recentele votări. Poporului a început, cam de multişor, să‑i pută urnele. Să nu le mai suporte. Să considere că orice schimbare promisă e doar de formă. De fapt, nu se îmbunătăţeşte nimic. Totul e o mare cacialma. Ce de bani se duc de‑a moaca, pe gârlă, cu propaganda prevotare! Ca şi cum ai arunca bani la coşul de gunoi. Doar că ăştia nu pot fi refolosiţi…! Bani negri pentru zilele albe ale unora dintre noi. Restul, marea masă, o trage cum poate. Nici nu merită osteneala de a vorbi despre asta. Puţin îi pasă cuiva de popor. Un cuvânt aproape penibil, lipsit de orice greutate. Un cuvânt care se flutură, precum o batistă, din când în când pe la nasul… poporului! O batistă care se vrea parfumată, care doreşte să năucească, să aiurească, să păcălească. Adesea reuşeşte. După prea multă folosinţă, batista aceea arată ca o zdreanţă şi pute! Dar să las naibii mizeriile. Să trec la zi. Se apropie sărbătorile, iar românii se pregătesc de zor pentru asta. Fac mii de cumpărături şi planifică unde‑şi vor petrece sfârşitul de an. În Brazilia, Cambodgia sau Kenya sau, cei mai slabi de înger, în Tunisia, Egipt ori Turcia, sau pe vreo insulă. Acuma se poate închiria chiar şi o insuliţă întreagă. Mă bate gândul să fac chestia asta. O insulă pe care să fim doar noi doi, eu cu soţia, şi un elicopter, din când în când, care ne aduce cele mai grozave mâncăruri şi cele mai grozave băuturi.

Cadouri mai trebuie să cumpăr. Am auzit că ne dă primă de Crăciun. Mă gândesc la un set de bijuterii, adică colier, brăţară şi ce mai trebuie, din aur cu diamante veritabile, pentru soţie, că‑i place tot ce străluceşte, iar fiicei, dacă tot a trecut de 18 ani, să‑i cumpăr o maşinuţă sport de două locuri, poate Ferrari, decapotabilă, pe placul tinerilor din ziua de azi. I‑o pun sub brad. Revelionul să‑l facă‑n Japonia, am să‑i propun, deoarece ştiu cât adoră zona şi obiceiurile de acolo, îi fac o mică surpriză, să se bucure şi ea de viaţă, acuma cât e tânără şi fără soţ ori copii. Şi pe urmă mergem vreo câteva zile la schi, undeva unde e sigur zăpadă, în Elveţia, de exemplu. Ce tare, să treci de la călduri babane la pârtia de schi! Sportul nu poate face decât bine organismului. Iar de Bobotează să dăm o raită pe la cazinourile din Monte Carlo, cine ştie ce noroc ne poate lovi. Şi o să mai înscriu toată familia pentru viitoarea primă cursă pe Marte, au mai rămas câteva locuri libere. M‑am hotărât să‑ncep pregătirile pentru aceste sărbători chiar acum, aşa că voi ieşi să cumpăr nişte icre negre pentru cina de seară şi‑o sticlă de whisky scoţian autentic. O gustărică, acolo… Vorba românului, la nave va…

Mă aud vecinii ce scriu. Acum nu mai bat în calorifer. Îi aud şi eu pe ei… cum râd în hohote. Tipic românesc. Orice s‑ar întâmpla, se râde. Adesea, ca prostu‑n târg. Doar ici‑colo se mai sinucide câte un tânăr. Dracu’ ştie de ce.

Drept pentru care mă semnez pentru ultima oară, iremediabil şi definitiv: un român din ţară.