„Singurătate” de Adelheid Duvanel

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă (de tip flash fiction) „Singurătate” de Adelheid Duvanel, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”.

Singurătate

Adelheid Duvanel

Castanul își înălță florile roșii și albe în aer, ca un învingător; va purta fructe. Dacă s-ar privi cu atenție, s-ar vedea că sunt, de fapt, doi castani; crengile lor se încrucișează. Unul are flori roșii, celălalt albe, iar pentru că cei doi sunt soț și soție, își amestecă florile într-un singur, mare buchet; o minunată risipă. Pe trotuarul ce se-ntinde în dreptul copacilor aflați în spatele unui zid, femeia cu picioarele plăpânde se gândește că ea mereu se îndrăgostește de bărbați și fete, de pietoni. Face și comparații între tinerele fete și ea: „Un lanț pentru picior nu mi s-ar potrivi”, se gândește, contemplând încheietura îngustă a piciorului unei fete unde strălucea un lănțișor de argint. Întotdeauna încearcă, în gând, să creeze perechi, deseori într-un mod absurd; franjurii feței de masă îi potrivește ca și cum ar fi vorba de mici persoane; unii atârnă singuri, alții aproape unul de celălalt și aceștia sunt îndrăgostiții, sau frații, sau surorile. A avut o mătușă care a condus mai multe perechi în fața altarului; două dintre căsniciile pe care le întemeiase s-au destrămat. Femeia cu picioare plăpânde a cunoscut-o pe această mătușă în copilărie; i s-a arătat puternică, un soi de zeiță a sorții. A murit nemăritată.

Femeia cu picoare plăpânde încercă, în zilele următoare, să-și amintească pe care stradă văzuse castanul dublu, dar nu reuși. E zăpăcită, îi este greu să se orienteze de când a divorțat și de când singurul băiat a plecat de acasă și s-a stabilit într-un alt oraș; i s-a deranjat mica rânduială, mica stare călduță în care trăise și mica siguranță. Umblă încălțată cu pantofi din stofă sau cizme groase, fără vreun țel anume. Odată, când ședea în casă, pe la miezul nopții, a auzit pe stradă cum cineva fuge și a crezut că doi cai s-au smuls din hamuri pentru a se căsători într-o poiană.

Proza „Singurătate” face parte din volumul „Ultima zi de primăvară”, Luchterhand, 1997

Adelheid Duvanel s-a născut la Basel în 1936. S-a dedicat literaturii cu o discreție de-a dreptul periculoasă. Autoare a (doar) câteva volume de proză scurtă, Duvanel s-a aplecat, în general, asupra unei singure teme: cea a singurătății fundamentale. Personajele sale trăiesc într-o lume (sunt obligate s-o facă) în care totul începe foarte bine și sfârșește, inevitabil, dramatic. Opera ei poartă masca celor neîmpliniți. A scris numai proze scurte, extrem de concentrate, care în ultimii ani au cucerit un public din ce în ce mai larg. Autoarea s-a sinucis în 1996. (Radu Țuculescu)