Spațiul dintre clipe

Și, într-o zi, rochiile, și fustele, și bluzele, și pălăriile ei, ba chiar și ștrampii și pantofii se arătară prin sat.

Se apropia Sărbătoarea Roxanaliilor și toate femeile se pregăteau de întîlnirea cu foștii iubiți, toate voiau să fie frumoase, toate voiau să stîrnească păreri de rău în sufletele celor care le părăsiseră cîndva sau invidie în cei pe care ele îi abandonaseră, voiau ca aceștia să creadă că o duceau bine, că bărbații pentru care fuseseră părăsiți le oferiseră o viață cu bucurii, iubire și belșug, ca și cînd toate nefericirile, toate lacrimile, toate zilele urîte, uscate, înnegurate nici n-ar fi fost, zilele în care tînjeau după ei, cei părăsiți, ar fi fost doar în visele de dimineață, alea grăbite și întrerupte de lumina prăbușită prin ferestre, murmurele, șoaptele și țipetele cu care le rosteau numele atunci cînd se lăsau iubite de bărbați care le posedau la fel cum ar fi jucat mingea la perete nu existaseră, fuseseră doar o închipuire a lor, a lor și a acelor bărbați care le auziseră, mereu le auziseră, dar le ignoraseră pentru că la ce bun să mai aducă pe cineva în pat, deși ei erau cei care nu erau, fără să știe asta, fără să bănuiască măcar, deși gîfîielile lor umpleau aerul din cameră, icnetele lor făceau ca totul să nu le pară o închipuire, mirosul și nădușeala lor făceau ca totul să existe, să fie, aia era lumea, singura lor lume, aia, cu ei călărind femei care nu erau acolo, nu erau cu totul acolo, partenere care zăceau sub ei ca niște bucăți de carne pe tejgheaua unui măcelar cu simțul datoriei și cu multă imaginație, nu se zvîrcoleau, nu scînceau de plăcere, nici măcar nu scoteau sunete prefăcute ca femeile neîndrăgostite deși, deși undeva, cumva, li se auzeau gemetele și suspinele, dar acestea veneau de dincolo de timp, de spațiu, de ființă și printre ohuri și ahuri se rostogoleau nume care nu erau ale lor, erau ale altora, mereu ale altora, ale unor bărbați părăsiți cîndva, dar purtați mereu în suflet, și în minte, și în șoapte suspinate în singurătate, că nu e singurătate mai mare decît a femeilor care au plecat îndrăgostite din iubiri terminate înainte de vreme.

Gabriela Santorini, că ale ei erau hainele, murise cu două luni în urmă.

Se spune că apăruse la hanul Două fleici și trei sarmale de Marele Crăpău, cîndva, pe vremea cînd hanul se chema Vîntul, duhul, suflarea, un nume cam poetic pentru un han, dar așa era și hangița din vremea aia, nimeni nu-i reținuse numele, dacă și-l va fi spus vreodată, dar pentru că nimic nu există pe lumea asta dacă nu are un nume, i-au zis Andreea care spune povești la desert.

Nu se știe cum, în aceeași noapte în care venise, Gabriela Santorini reuși să iasă din han, deși se știa că, de Marele Crăpău, nimeni nu putea ieși, se putea doar intra și nici asta nu era tocmai lesne, era cu întîmplări și cu alegeri, cu destine. Dar Gabriela ieși chiar în acea noapte, orbecăi o vreme prin întuneric, și ger, și viscol pînă nimeri la casa bîntuită de la marginea satului, casa în care nu mai locuia nimeni de mult, de cînd fosta stăpînă, Zoia Zinaida Francesca Polimovskaia, căreia toți îi spuneau Octeabrina, fusese luată pe sus într-o seară de niște pravoslavnici și dusă undeva în nord, într-un castel, fusese torturată și i se smulseseră unghiile și murise acolo, cu degetele sîngerînd, atîrnată de păr deasupra intrării, dar sufletul ei se întorsese acasă și bîntuia prin încăperile în care nimeni nu mai voise să locuiască, nici măcar cei fără adăpost, care preferau să doarmă pe sub poduri decît să se aciueze acolo. Dar pe Gabriela Santorini nu o deranjase nimic din toate astea – apucase să audă poveștile locului în timpul cît stătuse la han, acel timp în care dăduse pe gît șase halbe de bere și înghițise un fazan, că prin părțile astea oamenii nu aveau în curți găini, ci fazani – ea fiind genul de om pentru care bîntuirea nu însemna altceva decît că nu va fi singură, care prefera compania oricui, numai nu singurătatea, nu singurătatea…

Casa Octeabrinei era mare, dar mare, măi nene, nu degeaba îi ziceau sătenii Vila. Fusese construită în vîrful dealului de un ambasador, nu mai știa nimeni unde fusese ăla ambasador, dar cînd se mutase Octeabrina în casă găsise tablouri, cărți vechi, ilustrate cu desene înfățișînd țărmuri de mare – sau ocean? – însă nimeni n-a putut preciza vreodată ce mare era aceea sau ce ocean. Tot asta găsi în casă și Gabriela Santorini cînd se mută și tot asta găsiră sătenii cînd năvăliră care pe uși, care pe ferestre, să prindă ce s-o putea, să apuce, să ia („Sîntem săraci! Sîntem săraci, de ce să nu luăm noi și să ia statul?”), cînd se răspîndi vestea morții Gabrielei.

Deși era o casă mare, Vila nu avea multe camere. Bine, avea, dar nu foarte multe. După cum arăta, pe vremea cînd arăta a ceva, ai fi zis că trebuia să aibă mult mai multe. Dar nu avea.

La parter erau holul și bucătăria, plus o sufragerie, e drept imensă, încăpeau la masa aia, în vremurile bune, cam cincisprezece oameni – de ce cinșpe și nu șaișpe? Poate pentru că mereu erau în jurul ei un număr impar, cîteva perechi plus gazda. Musai perechi, întrucît ambasadorul nu suporta oamenii singuri, mereu spunea ajungă-mi mie singurătatea mea. Apoi omul cunoscu o femeie, se însură și de atunci mereu era un loc liber la masă. Iar scaunul ăla era numit de cei care aveau privilegiul să fie invitați la vilă de Paște și de Crăciun, scaunul lui Dumnezeu. Mîncau și beau acolo, în fața lui, dar fără excese, mîncau și atît, fără bancuri porcoase, fără pipăieli pe sub masă, fără ocheade obraznice sau doar îndrăznețe, ca și cînd din acel scaun i-ar fi supravegheat cineva, cine, cine să fi stat acolo, să uzurpe locul și uite așa începură să apară prin sat vorbe că da, ne putem închina chiar și la un scaun gol, dacă nu găsim ceva mai bun, fiindcă un scaun gol e ceva de pe care, poate, tocmai s-a ridicat cineva, știți voi cine, iar dacă nu știți, cu atît mai bine, nu trebuie să știi mereu, uneori ajunge doar să crezi.

La etaj erau un living și două dormitoare, plus baia. Un dormitor uriaș în care se instală, practic, Gabriela, și altul care rămase pentru oaspeți. Sau pentru activități neprevăzute, care nu se puteau desfășura în dormitorul noii locatare. Tot acolo, la etaj, mai era biblioteca, o încăpere imensă plină cu cărți, atîtea cărți, că nimeni nu și-a putut explica, atunci cînd au luat cu asalt camerele în căutare de ceva cu care să plece acasă, nimeni nu și-a putut explica ce poate face un om cu atîtea cărți în casă, de ce să nu doarmă alt om, alți oameni în camera aia și să doarmă cărți, mii de cărți.

Vila mai avea o mansardă, o singură încăpere cît toată casa, enormă, cu un pat mare, niște dulapuri cu pantofi și stative cu haine de-a lungul pereților, și o baie. Iară baie? se întrebară prădătorii cînd cu năvala. La ce folosea baia aia? Oare stătea ambasadorul pe tron întrebîndu-se cu ce să se îmbrace? Cu ce să se încalțe?

Acolo, în vila aia se instalase Gabriela Santorini profitînd de faptul că nimeni nu-și dorise vreodată clădirea lăsată de izbeliște cînd se prăpădiseră ambasadorul și nevastă-sa, în cel mai șocant caz de sinucidere din regiune. Nu știe nimeni de ce s-au sinucis, poate era vreunul bolnav și n-a mai suportat durerea, iar celălalt n-a suportat singurătatea, poate s-au omorît unul pe altul… Din iubire… Din ură… Din neglijență… Cine știe? Cine știe ce e în casele oamenilor, ce drame însoțesc viețile oamenilor pe care toată lumea îi invidiază pentru fericirea lor? Ce boli, ce tristeți, ce războaie s-or duce pe-acolo…

Se apropia Sărbătoarea Roxanaliilor și femeile purtau hainele ei și ele știau că le poartă, le recunoșteau, le admirau cum stăteau pe altele, dacă aveau putere, iar dacă nu, doar le invidiau pe acele altele, cu regretul că nu ajunseseră la timp și nu mai apucaseră decît ștrampii ăștia nenorociți și pălăria asta de care obișnuiau să rîdă cînd o vedeau pe stradă purtată de răposata hă-hă, unde-o fi găsit candelabrul ăsta, cine i-o fi băgat pe gît jumătatea aia de minge, sfertul de sacoșă, basmaua cu păuni jumuliți sau cipilica de dantelă cu flori și lopățele? Hă-hă.

Taioare, veste, șaluri și bonete scurgîndu-se printre case, călăuzite de umbrela roz cu steluțe verzi folosită doar vara, ca să-i apere de soare pielea albă, sensibilă, pe care, cînd era acasă, Gabriela Santorini o ascundea după perdelele groase ce împiedicau razele soarelui să cotrobăie prin camere căutînd-o.

Fusta roșie, creață, cu trandafiri albaștri, se legăna pe șoldurile generoase ale Ramonei Cubulete, dresoarea de fazani, singura din sat ai cărei fazani nu trebuiau mînați la masă, la culcare sau la ce mai fac păsările astea prin curtea omului.

Bluza albastră, cu fuioare albe, ca niște nori impreciși, tremura pe umerii firavi ai Egidiei Miftode, croitoreasa care și cususe cele cîteva bucăți de cer la un loc.

Rochia galbenă, fără mîneci, lăsa dezgoliți umerii ciocolatii ai lui Sabakar Matinat, femeia care apăruse la han tot într-o noapte de Crăpău, de-a trebuit să întețească ăia focurile și să mai aprindă niște făclii ca s-o vadă, atît de întunecată îi era pielea și Gogu Melnic își amintea de fiecare dată cînd o vedea prin sat că atunci, în noaptea aia, cînd se deschisese ușa, el se ridicase de la masă strigînd „Uite niște dinți! Au intrat niște dinți în han!”, de s-au întors toți spre ușă curioși să vadă cum umblau dinții ăia prin aer, că multe văzuseră ei în zilele de Crăpău, numai dinți levitînd nu.

Ilicelul albastru cu butoniere verzi prin care erau trecute niște șireturi galbene era purtat de o balabustă pe care nu numai că șireturile nu aveau nici un rost, dar mai și crăpa peste sînii gigantici de parcă o hipopotamă îmbrăcase în fugă și din cu totul alte interese vesta unei antilope.

Era ilicul cumpărat de el de la un negustor armean cam cu ochii rîzători și alunecoși, cu unghiile de la mîini mai îngrijite decît ale coanei Lenuța, nevasta jupînului Alexandru Prunache, avansat jupîn pe patul de moarte, cînd se știa clar că omul o s-o mierlească, pentru că nu era voie să fie mai mult de trei jupîni în armata lui Petrică Albu, și ăia erau deja Gelu Papadache din Izvorani, Alecu Suvergel din Tărlungeni și Raul Colentina, „Viforul din Andronache” cum îi ziceau unii pompos, umflați în ei, grețoși, slugarnici, gorniștii nației, prapuriștii.

Tot armeanul ăla îi vînduse și o maramă, dar pe asta o ținuse pentru mai tîrziu și uite că maitîrziul ăla era de-acum trecut, iar Gabriela numai ce murise. Iar învățătura lui din toate acestea fu că să nu mai lase niciodată pe mai tîrziu ce putea face mai devreme, că graba nu strică treaba dacă știi s-o faci și cu cine-alăturea s-o faci. Și înțelese el toate astea tîrziu, atunci cînd văzu hainele Gabrielei mergînd pe stradă nu pe un singur trup, ci una cîte una, fiecare îmbrăcînd o bucată de trup, o bucată a unui alt trup și nici unul al ei, nici unul cel dorit, cel după care tînjise el toată viața, că nici nu mai conta cum avea să i se înfățișeze ea la întîlnirea de Roxanalii pe care atît o visase, atît o așteptase, nici nu mai conta dacă trupul ei va mai fi sau nu așa cum îl știa, că ce e un trup, ia, o carcasă, un înveliș, o pungă pentru mațe și organe, dar cîte năzbîtii nu se fac pentru carcasele astea, cîte războaie nu se iscă de la o gură deschisă a poftă, de la o mînă fluturînd a chemare, de la… de la… la.

O știa subțire, un firicel de fată, o umbră de femeie, un trupșor pe care îi era milă să-l strîngă la piept, să nu se fărîme, pe care-i era milă să se așeze, să nu-l strivească, pe care-i era teamă să-l scormonească, să-l caute, să intre în el, ca nu cumva să-l strice… Nici el nu știa la ce să se aștepte atunci cînd se gîndea că o s-o întîlnească, așa cum toți oamenii singuri sperau să-și întîlnească perechile de Roxanalii. Nici nu știa după ce să se uite prin mulțimea de desperecheați. După o femeie? După o fată? După o nălucă?

Stătea acolo, la tavernă, aruncînd în el bere după bere și spunînd povestea asta oricui se așeza la masa lui, lucruri de neînțeles uneori nici măcar pentru el, că cine naiba știe că viața lui e așa și nu altminteri pentru că asta, aia și ailaltă și nicicum altfel?

Iar povestea lui curgea și curgea și curgea, că toate alea curg și se scurg și decurg și se-ncurg…

Din cînd în cînd, un călător ostenit, amărît, strivit de toate ale lumii și de ale lui deopotrivă sau din contra, entuziasmat de-a dreptul de lume și viață, zîmbind din ochi, din umeri și din șolduri, din brățări și din inele, intra în tavernă și se așeza la masa povestitorului, pe locul din care alt călător tocmai plecase, preluîndu-i din mers și atenția, și interesul, ba chiar dînd peste cap și ce mai rămăsese în halba aceluia, preluîndu-i parcă viața, cu tot cu rolul de ascultător al unei povești care mergea ca vîntul, din gard în gard și din ușă în ușă, adunînd la un loc amintiri, păreri, dorințe și tot ce mai amestecă în vorbele lor ăștia de povestesc, de-și petrec viața povestind ca și cînd n-ar fi nimic de făcut pe lume, ca și cînd lumea nu ar aștepta nimic altceva de la ei, ca și cînd ăsta ar fi rostul lor, iar rostul ăsta ar fi vreo nevoie a celorlalți, dar uite că, poate, chiar era, de vreme ce multă lume se uita în gura lui, stătea la masa lui cu ochii holbați și urechile ciulite, cu foame, cu sete, cu nesaț…

Îi venea să plîngă cînd se gîndea că hainele ei circulau prin sat îmbrăcînd alte mîini, alte picioare, mîngîind alte gîturi, ținînd în strînsoarea lor alte pulpe și alți sîni, dezmierdînd alte burice și alte rombilice, sărutînd alte tălpi, de parcă asista la o dezmembrare mai ceva ca pe vremea vechilor voievozi, una care o făcuse pe Gabriela Santorini, iubita lui din alt veac, una cu satul, cu străzile și casele, și podețele, și tăpșanele, peste tot vedea parcă bucăți ale Santorinei care mișcau, fîlfîiau, pluteau ori se tîrau ca și cînd satul devenise ea sau ea se transformase în acel sat în care ajunsese și el înainte de Roxanalii, ca toți îndrăgostiții lumii care și-au pierdut iubirile pe drum, prin hățișurile vieții, prin spațiul dintre clipe, prin tăcerile dintre cuvinte care nu s-au mai spus.

I-au luat tot, mă. Tot, tot, își continuă el povestea în fața celui care tocmai se așezase în fața lui, unul cu mutră de grecotei, înalt, uscat, cu mustață și părul pieptănat pe spate, cu un început de chelie, îmbrăcat cu o cămașă albă de in, cu mînecile suflecate, desfăcută larg peste pieptul păros, cu gulerul întins spre umeri și cu urechile deschise a ascultare.

I-au luat tablourile de pe pereți, și mobilele, și covoarele, hainele și încălțările, lenjeria pe care cu atîta sfială și-o arăta chiar și cînd se dezbrăca pentru a fi iubită și pentru a iubi, n-ai idee cît de timidă îi era dezbrăcarea, dar pe cît de timidă era în clipele alea, pe atît de năvalnică era mai încolo, în clipele celelalte ale dragostei…

I-au luat tot. Oalele, cratițele, farfuriile, polonicele și furculițele, lingurile și lingurițele, colecția ei de tirbușoane, ea nu bea, nu bea deloc, dar i-au plăcut tirbușoanele, zicea că erau instrumente ale eliberării, avea unul care-i era mai drag și îi spunea El Libertador, era bolivarul tirbușoanelor ei, cine știe pe mîna cărui idiot a ajuns și în ce sticlă de vin oțetit s-a frînt, fără să știe nimeni cine era el, tirbușonul eliberator, anonim, uitat de toți oamenii și de rînduiala care-l făcuse celebru cîndva.

I-au luat hîrtia igienică. Au salivat cînd au dat peste ea, gîndindu-se că petecele alea urmau să-i atingă și să-i lingă puțacurul, rombilicul, venusicaa și buricul și s-au năpustit ca fiarele pe ultimul sul, s-au înghiontit, s-au tras de păr, și-au dat palme, s-au zgîriat pînă ce unul a strigat: Ho! Stați, bă! Să luăm cîte-un petec, să ajungă la toți! Și tare ar fi vrut ei, tare au mai visat ei s-o poată prinde vie, cîndva, cumva, pe Gabriela Santorini, ca s-o întindă pe masa lungă din sufragerie și s-o țintuiască acolo, cu mîinile și picioarele întinse și legate de picioarele mesei, să stea acolo răscrăcărată și la cheremul lor, iar ei s-o ia cu rîndul, cîte-un pic numai, ca să ajungă la toți, și Cosmin Eleodor Frangulea, adică Minel, chiar a pus mîna pe ea atunci, să vadă dacă s-a răcit de tot, poate, dar iute și-a tras-o îndărăt cînd găliganul ăla de Tudor Asanache i-a tras o smetie peste ochi și i-a mai vînturat și degetul prin față în semn de „știi tu!”, dar de zis a zis doar „mă!”.

I-au luat pînă și cărțile. Alea din stradă. Le vezi? Sînt peste tot. Le-au luat ăi mai amărîți dintre ei, neputincioșii, ăia care scăpau mereu ultimii din orice încăierare, ăia de ajungeau mereu ultimii la orice se obținea prin forță ori prin vicleșug, ăia au luat cărțile. Ce-au făcut cu ele? Le-au schimbat între ei. Le-au dat la curve cînd n-au mai avut bani. Le-au rupt paginile pentru closet sau să facă cornete în care să vîndă semințe de dovleac. Au aprins focul cu ele. Le-au pus întregi sub dulapuri, să stea drept. Le-au băgat în sacii de grîu, să tragă la cîntar. Le-au pus în pereții caselor, în loc de cărămizi. Și le-au băgat în chiloți, cînd luau șuturi în cur. Le-au citit.

Ăsta a fost momentul în care întreaga tavernă amuți. Nici un țipăt, nici o vorbă, nici o șoaptă. Moment numai bun ca omul să-și continue povestea așa:

Te întrebi acum de ce mă interesează femeia asta moartă. Și poate o să mă întrebi și pe mine. Nu te mai osteni, îți răspund. Pentru că am iubit-o. Cîndva, demult, am iubit-o. Curînd va fi Sărbătoarea Roxanaliilor și am venit aici, pentru că aici am auzit că trăiește și am vrut s-o întreb dacă vine la Sărbătoare. Dacă ne-am putea vedea de Roxanalii. De sărbătoarea foștilor iubiți. Da, vericule. Moarta a fost iubita mea. A fost femeia mea. Prima mea femeie, iar eu i-am fost bărbatul ei dintîi. Eram copii și ne iubeam și niciodată n-am crezut că lumea va putea exista fără noi, fără noi doi, împreună, în ea. N-am crezut că voi putea trăi fără Gabriela. Și n-a crezut că ar putea trăi fără mine. Cu toate astea, am trăit. Sigur, am trăit alte vieți, dar am trăit. Nu am uitat-o niciodată. M-o fi uitat? Cine, cine să-mi spună acum, cînd n-a mai rămas nimic din ea? Am fost în casa ei goală, parcă mai goală decît am găsit-o pe ea, întinsă fără haine, așa cum o făcuse mă-sa, așa cum o văzusem eu întîiul, am găsit-o goală în patul care nu mai avea cearșafuri, nici saltea, doar puful pernei cernut pe dușumea. Mă uitam la fața ei, dar nu era acolo chipul pe care l-am iubit cîndva. Mă uitam la sînii ei mari și grei, dar nu erau acolo sînii mici, rotunzi, zvelți pe care-i sărutam cîndva. Mă uitam la pîntecele ei, la buricul ei, dar nu erau pîntecele și buricul de care-mi lipisem fața cîndva, pe care parcă le pămădisem sub mîngîierile mele, nu erau, nu, nu erau, picioarele alea greoaie nu erau piciorușele ei subțiri ca niște acadele pe care aș fi pus mereu mîinile și gura, mîinile și gura, iar tălpile ei le-aș fi mîngîiat, le-aș fi învelit în palmele mele, o, călcîiele ei, călcîiele ei care se potriveau perfect în palmele mele, pe care cu greu le dezlipeam din palmele mele fără să simt că mă jupoi, că mi-o jupoi pe ea de pe mine ca pe pielea mea, așa era ea, pielea mea, pielea mea, nimic nu mai era, era o străină goală într-un pat, o moartă într-un pat, într-o casă, într-un sat de care habar nu avusesem pînă atunci și nici că mai voi să știu vreodată, o femeie oarecare, ca oricare alta, o femeie, dar nu femeia mea, viața mea, lumina mea și respirarea mea, sau poate că femeia aia era viața mea fără ea, zbîrcită, răvășită, părăsită poate de noroc, poate de oameni, poate de mine…

Și știi ce-am zis acolo, în fața ei, lîngă ea, la căpătîiul ei, stînd lîngă corpul ei gol și fără viață, știi ce am zis, deși am repetat de mii de ori vorbele pe care urma să i le spun cînd o să fim din nou față în față? I-am zis așa:

Credeam că pot să îți spun, draga mea. Iubirea vieții mele. Credeam că, în sfîrșit, cu liniștea anilor care au trecut peste noi, cu maturitatea care ne-a închis în hainele ei și în pielea ei, detașat de ardoarea sentimentelor trecute, adică din trecut, să nu mă înțelegi greșit deși știu că nu mă auzi, că nu poți să mă mai auzi, că vorbesc degeaba, că vorbesc cu nimeni, cu o piele și cu niște oase, cu carnea pe care atît am așteptat s-o prind în mîini, s-o strîng, s-o sărut, s-o gust… Credeam că pot să-ți spun discursul ăla prost, prost ca mine în clipele în care mă gîndeam că, atunci cînd ne-om vedea, o să ne ținem de discursuri, de spus-povestea-vieții în loc să sărim unul pe altul, să vedem ce-a mai rămas din noi, nerăbdători cum eram cînd eram mici și nu ne ajungeau clipele de la ușă pîn-la pat, erau clipele pe care bucuroși le-am fi dat din viața noastră pentru că atunci, copii fiind, ce știam noi ce înseamnă clipa, mai multe clipe una lîngă alta, una după alta, ce știam noi ce e aia timp… Credeam că o să pot să-ți spun cum a fost viața mea de cînd nu te-am mai văzut, de cînd n-am mai știut nimic despre tine, credeam că pot să-ți spun cum a fost cu femeile care ar fi trebuit să te înlocuiască, să-mi facă viața fericită, să mă împlinească, să mă facă un om mai bun, un bărbat mai bun, să mă facă tată sau un tată mai bun…. Dar tu m-ai făcut toate astea atunci, în anii ăia puțini cît am trăit nepricepuți în dragostea noastră, tu m-ai făcut bărbat și tată și om, indiferent cît au durat toate astea, indiferent că toate s-au risipit atunci, a doua zi după ce nu te-am mai văzut, ca și cum n-ar fi fost, ca și cum mintea mea a uitat tot, mintea mea n-a mai vrut să știe nimic poate ca să nu te plîng, să nu-mi petrec viața plîngînd după tine, suspinînd, oftînd așa cum fac toți îndrăgostiții cărora li s-au luat dragostea, îndrăgostirea și iubirea sau ei le-au pierdut, sau nu le-au avut niciodată.

N-am mai știut nimic, Gabriela, nimic, nimic, nici că te-am atins, nici că te-am dezbrăcat sau că mă uitam la tine cum te dezbrăcai, nici că te-am pătruns, nici că ne-am bucurat unul de altul, nimic, nimic, a trebuit să vin aici, a trebuit să te văd, da, chiar și așa cum te-am găsit, palidă, rece și moartă, a trebuit să fiu lîngă tine ca totul să-mi revină în minte, ca mintea mea să se deschidă din nou și să-mi aducă în prezent tot ce-am îngropat în mine de n-am mai știut atîta amar de vreme, cum te-am atins, cum te-am sorbit, cum te-am mîngîiat, cum te-am dezbrăcat și cum te priveam dezbrăcîndu-te, n-o să mai uit niciodată cum te priveam dezbrăcîndu-te, cum dorul, pofta și nesațul în loc să-ți grăbească mișcările le făceau dimpotrivă lente, lente, umplînd parcă spațiul dintre clipele de nerăbdare care duceau totul înainte, spre ceea ce voiam, spre clipa aceea de zbor de la care începeam din nou numărătoarea zilelor, și săptămînilor, și lunilor, și anilor noștri puțini, atît de puțini pe-atunci. Și copilul… da, acum mi-aduc aminte, acuma știu exact ce-a fost și cum a fost și cum mi-ai spus că el există și eu ți-am spus că știu, Gabriela, știu, ți-am zis de-atunci, din noaptea aia în care te-am privit în ochi, în ochii ăia ai tăi pe care-i aveai așa numai cînd ne iubeam și mergeam amîndoi odată, împreună, acolo sus ziceai tu, te-am privit atunci, în clipa aia, în ochi și ți-am zis gata, Gabriela, am făcut-o pe aia mică, o să avem un copil… L-ai făcut, Gabriela? Ai născut? Copilul meu există? Copilul nostru? Există ceva pe lumea asta, ceva ce am făcut noi doi din dragostea noastră și din șoaptele noastre și din scîncetele noastre și din suspine și din zbateri și din urlete, din strigăte și din oftaturi? Există? E undeva pe-aici? Fetița aia, fata noastră, există ea, există? Ai născut-o? Ai crescut-o? Unde e? Unde, unde, unde?

N-o să știi niciodată cît te-am iubit în viața asta. Și n-o să știi niciodată cum a fost viața mea fără tine. Fără voi.

Atît am putut să-i spun. Atîta. Și m-a podidit plînsul. Pentru că ea era moartă, atît de moartă că nu mi-a putut spune nimic, atît de moartă că nu știu dacă fetița noastră a existat aievea. Atît de moartă că nici măcar n-a putut să-mi confirme toate lucrurile alea pe care i le-am spus, așa că nu știu, nu știu, nu știu dacă am un copil, nu știu dacă m-a iubit și după ce nu ne-am mai văzut, nu știu dacă s-a mai gîndit vreo clipă la mine, așa cum am făcut eu de fiecare dată cînd mi-era greu și aș fi vrut să-mi sprijin fruntea de umărul ei, de fiecare dată cînd mi-a fost bine și aș fi vrut să împart cu ea binele ăla.

Și am plîns, am plîns, am plîns…

Aș fi vrut s-o aud, aș fi vrut să ascult ce-ar fi avut de spus, ce mi-a spus, dacă mi-a spus, toată viața ei cînd și dacă s-a gîndit la mine, iar dacă s-a gîndit, atunci în viața noastră, pentru că și în vise, și în gînduri trăim, și acolo existăm, chiar dacă închipuit, chiar dacă de neatins, și acolo umplem spațiul dintre clipe cu vorbe, cu gesturi, cu respirări. Aș fi vrut s-o aud, tare aș fi vrut.

Și, cum stăteam așa și plîngeam, acolo, la căpătîiul ei, cred că am și auzit-o. Pe ea sau pe cineva care vorbea pentru ea. Am auzit-o de-adevăratelea, deși ea zăcea lîngă mine, rece, fără suflare, fără vorbe și fără gesturi, moartă ca toți morții lumii. Dar poate și în moarte existăm cumva, într-un fel, nu? Uite, asta am auzit eu atunci, asta mi-a zis ea, de dincolo de moarte:

Sufletul meu! Te aud, sigur că te aud, lumile astea ale noastre, în care existăm noi doi acum, nu sînt chiar atît de separate, nu se neagă una pe alta, cum zice toată lumea pentru că nu știe, te-am auzit, iubirea mea, te-am auzit. Și îți spun că da, copilul acela a fost tîrziul meu dintotdeauna, a fost atît cît a fost, iar odată plecat din mine nu s-a mai întors și am știut că nu se va mai întoarce în nici unul viitor, a fost mort, mort, asa cum moartă am fost și eu, mama care aș fi putut fi. Da, aș fi vrut să calc cu pasul meu mic, cu piciorul sărutat de cel ce m-a vegheat pe drumul ăsta pe care toate femeile, bune sau rele, calcă, fac copii, îi iubesc ce-i iubesc sau nu-i iubesc deloc, si-apoi îi părăsesc sau îi dau de pomană. Eu i-am dorit o viață. Iar pe el, cel dintîi, l-am iubit și așa, nenăscut si neformat, era cît un bob de grîu, dar de grîu… căci mi-a încolțit în minte și mi-a păstrat în suflet prima și ultima mea iubire. Și nu doar în suflet, ci și în trup. Și pentru tot restul vieții.

Și da, nu am mai simțit niciodată bucuria de a mă dărui toată, așa cum simțeam când mă dădeam, cînd mă abandonam, cînd mă fericeam omului pe care l-am visat toată viața.

Și da, cu el aveam amintirile cele mai dragi, ascunse bine, într-un timp dulce-amar.

Și da, cu el mi-aș fi trăit, dacă aș fi trăit, restul vieții. Ce mai rămăsese din ea. Ce ar mai fi voit Dumnezeu să-mi dea. Chiar dacă nu mai eram firicelul acela din tinerețe dorit de tine, străinul care mă veghează acum, plîngîndu-ți viața și iubirea. Regretîndu-le.

Dacă un mort ar putea vorbi, dacă ar avea cineva puterea și nefrica să-l asculte, atunci ți-aș mărturisi cît am căutat zeci de ani, în gînduri, în vise, în oamenii de pe străzi, pe bănci uitate prin fața caselor, iubirea pe care am alungat-o. Pe care am părăsit-o. Doar ca să nu rostesc un adevăr. Să nu spun ce era de spus stricînd, astfel, viața iubitului meu. A ta.

Și da, de aici, din patul morții mele, din goliciunea care n-ar trebui să fie, măcar în amintirea vietii n-ar trebui să fie, din pustiul spre care pleacă orice mort, aș vrea doar să mai pot mîngîia o tîmplă. Și da, să rostesc simplu: iertați-mă, oameni! Iertați-mă. Iartă-mă.

Și da, de-abia după ce-ți voi spune toate astea aș pleca, moartă, în singurătatea din care am venit. Căci singuri pe singurătate pășim, singuri din lume murim.

Am plîns tot timpul cît am auzit-o spunîndu-mi toate astea, am plîns mult, mult timp după aceea.

Dar acum nu mai plîng. Uite, acum stau aici, în fața ta și îți spun toate astea ție, care nici măcar nu știi cine sînt și cum mă cheamă, ca și mine, de altfel, pentru că habar n-am cine ești.

Bărbatul se opri brusc, de parcă abia atunci înțelese unde se află și ce face și cu cine. Se uită la cel care stătea în fața lui de atîta vreme, tăcut, fără întrebări, doar ascultînd, ascultînd, ascultînd. Spuse:

– Chiar așa. Cine ești tu? Acum, că ți-am povestit atîtea despre mine… măcar să știu cum te cheamă. Mi-ar prinde bine. Cred. Cum te cheamă, omule?

– Nikos. Nikos… vru străinul ăla cu mutră de grec să spună mai departe cum îl chema.

– Atît. Lasă, mi-ajunge atît. Mi-ajunge.

Apoi se ridică de la masă și, trecînd pe lîngă cel care-l ascultase vreme de două halbe, lăsă în urmă vorbele astea:

– Să-ți amintești de ea, Nikos.

Iar Nikos, fără să se întoarcă, fără să facă alt gest, de parcă orice ar fi făcut atunci ar fi risipit lumea, satul, taverna și l-ar fi risipit pe povestitor cu tot cu vorbele lui, cu femeia lui și cu viețile lor așa cum au fost, privind adînc în fundul halbei, unde ultimele urme de lichid acopereau ca un giulgiu resturi de cuvinte sau poate cuvinte rămase nespuse, aruncă în sus, în aerul mohorît al tavernei, cuiva care deja nu mai era acolo, dacă va fi fost vreodată:

– O să-mi amintesc. O să-mi amintesc povestea ei.