„Stângul după dreptul, dreptul după stângul” – „Huberta” de Marian Ilea

Vă propunem o cronică a nuvelei „Huberta” de Marian Ilea, publicată pe hârtie în nr. 17/2021 al revistei „Archeus”, ediție îngrijită de Ioan Marchiș, care semnează deopotrivă ilustrația, și de Nicolae Scheianu – cronică de carte semnată de Delia Muntean. Nuvela a apărut pe Literomania, în două părți, în 2020, aici și aici. (Literomania)

Creator al unui stil aparte și al unui univers epic pregnant recognoscibil, Marian Ilea își urmează cu fidelitate, de mai bine de două decenii, proiectul livresc personal. Tărâmurile pe care le consacră sunt Desiștea (Ieud, localitatea natală) și Medio Monte (orașul Baia Sprie, respectiv Felsőbánya sau Mittelstadt, în limbile maghiară și germană – unde locuiește din anii copilăriei), spații care, alături de Bucureștiul universitar, și-au pus amprenta asupra identității sale umane și artistice. Sunt două șantiere imense, cu o serie de lucrări încheiate – „Desiștea” (1990), „Desiștea, II” (1996), „Povestiri din Medio Monte” (2000), „Casa din Piaţa Gorky” (2001), „Vacek” (2002), „Libertatea începe în şapte aprilie” (2004), „Povestiri cu noimă” (2006), „Înțeleptul” (2013), „Capra germană și gramofonul” (2014), „Amintiri din casa scării” (2014), „Cronicile de la Herina” (2015), „Gravimetrul” (2015), „Berăria Luther” (2015), „Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise” (2017), „Nopțile din Mittelstadt” (2018), „Zeppelinul Piticului” (2018), „Acei minunați ani” (2020), „Crema de gălbenele și curcubeul: povestiri maramureșene” (2021), „Eoliana și ceasul solar” (2021) – precum și cu proiecte în derulare, din care a publicat unele fragmente în presa culturală.

După cum observăm, scriitorul mereu descoperă vreun izbuc ce scoate din străfunduri cine știe ce seve musai de exploatat, energii întemeietoare de lumi și de sensuri așteptându-și dezlegarea. E limpede că sunt puse la treabă, pe lângă resursele prozatorului, și competențe ale jurnalistului: plăcerea de a scotoci prin documente uitate de timp și prin locuri mai puțin umblate, înțelegerea în profunzime a istoriei, dar și a contemporaneității, simțul observației, capacitatea de a relaționa cu oameni de toate soiurile și din diferite medii, încăpățânarea de a afla adevărul (sau dedesubturile), valorificarea subtilă a detaliului, jonglarea cu diverse registre ale limbii, cât și un fel de a spune care ține treaz cititorul, îl convinge.

Remarcăm totodată că, deși – la o privire de suprafață – scrierile sale etalează o oarecare independență, putând fi socotite creații de sine stătătoare, dezvoltă frecvente complicități, își transmit vibrații una alteia, propun ingenioase metamorfoze ale unor elemente sau le armonizează după alte criterii. Identificăm și tipuri umane itinerante, semn că nu li se isprăvește cu una, cu două povestea, că mai au ceva de spus: ele însele ori alții despre ele.

Nuvela care se află acum în atenția noastră e intitulată „Huberta” și aparține ciclului dedicat Mittelstadt-ului. A fost publicată inițial în nr. 17/2021 al revistei „Archeus”, ediție îngrijită de Ioan Marchiș, care semnează deopotrivă ilustrația, și de Nicolae Scheianu. Ulterior, a apărut în deschiderea volumului „Eoliana și ceasul solar” din același an. Titlul narațiunii este dat de personajul feminin, în centru se află însă Paul Bekk, de 97 de ani, originar din Mittelstadt, fost diplomat. Acesta părăsește sanatoriul din Gyula, de teama infectării cu Covid-19 („Aici se scufundă corabia” – p. 14, ediția din „Archeus”), pentru a se retrage spre locurile natale. Suntem așadar în actualitate, mai precis: „E anul 2020, luna mai, ziua 28” (p. 13), în perioada pandemiei. (Criteriul jurnalistic al proximității spațio-temporale e, prin urmare, bifat.) Călătoria spre casă va fi exploatată de autor ca pretext al unor incursiuni în biografia pe care o brodează – aparent, din mers – în jurul protagonistului, dar mai ales pentru a evoca (pe alocuri, pentru a invoca) o epocă apusă, confruntând-o cu prezentul. În subtext, ne întâmpină trimiteri la aspecte precum raportul centru/margine, impactul ideologiilor, modul în care individul se acomodează vremilor, repercusiunile unor maladii contagioase asupra comunităților umane.

Alcătuită în manieră postmodernă, propunerea de existență a lui Marian Ilea (una verosimilă, dar care capătă consistență numai în interiorul cărții și grație limbajului) se naște/se face înaintea noastră, pe măsură ce avansăm în lecturarea ei. Ea ne este oferită pe bucăți mici, mai lesne comprehensibile, așa cum sunt îndeobște fragmentele/articolele din mass-media, care doar laolaltă conturează o lume și moduri specifice de locuire. Depistăm inspirate intercalări de planuri (trecut/prezent, real/imaginar, aici/acolo, ficțiune/document), dilatări și contractări temporale, suprapuneri ale vocilor și ale variantelor stilistice, schimbări de atitudine (de la sobrietate la ironie și umor), prozatorul – contaminat, cum spuneam, de ipostaza de jurnalist – selectând dintre observațiile și impresiile sale „de teren” (cărora le adaugă capturi din cercetările arhivistice) episoade restrânse, amintiri, dâre de dialog și mai ales de monolog, discursuri politice, superstiții, imagini, fărâme de gând – un fel de mostre de real pe care se grăbește să le noteze la cald, înainte de a se evapora. Între ele se propagă ecouri, sugerând rețele și permițând treptat constituirea unor noduri ce vor deveni repere pentru cititor. Unitățile textuale alternează cu goluri (existența însăși implicând întreruperi, tăceri, pauze de respirație), căci nu totul e relevant pentru cel care povestește, iar pe de altă parte, spațiile vide mențin în priză lectorul, nelăsându-l să lâncezească.

În ceea ce privește protagonistul, Paul Bekk, sesizăm că acesta nu se dovedește un individ ieșit din comun. Altfel spus, nu reprezintă, ca sursă de inspirație, o miză ce ar putea atrage succesul unei scrieri. Cu atât mai tentant este – credem – pentru un autor dispus a zdruncina canoane, a clătina rânduieli, hotărât să-și confecționeze o lume artistică numai a lui. Iar a converti prozaicul în ceva ieșit din comun îi pune realmente la încercare siguranța de sine și forța imaginativă. În paginile de început ale nuvelei, Paul (în Mittelstadt: Poli, Pavel, Paul) ne apare ca tipul de funcționar al imperiului (aflat acum în fază crepusculară) care aproape se confundă cu uniforma. Îi este suficient costumul de diplomat, „călcat la dungă”, ca să-i confere identitate, să-i asigure un rol precis, convenabil („De la șapte dimineața și pînă la opt și treizeci de minute, se ocupa cu respiratul. Apoi intra în clădirea ambasadei, răspundea la saluturi, se apuca de lucru. […] N-avea mare lucru de făcut. Fiecare zi era la fel cu cea care fusese și cu cea care avea să vină” – p. 7; în textul original este utilizată grafia cu „î” din „i” – n.n., D.M.), proteguitor (e cunoscut în lumea bună, beneficiază de o garsonieră cu vedere spre Dunăre etc.). Nu-l incomodează rutina zilnică (plimbările, procurarea alimentelor ș.a.), încolonarea, devotamentul față de imperiu („stîngul după dreptul, dreptul după stîngul” – enunț-laitmotiv al textului, ce capătă pe traseu semnificații variate).

Laolaltă, acestea probabil îi atenuează durerea dezrădăcinării și îl ajută să supraviețuiască într-o lume străină, prea modernă și riguroasă, în care nu se regăsește („În marile magazine ale Budapestei, domnul Bekk a fost o singură dată. S-a întîlnit cu sute de lăzi de legume și fructe, așezate într-o ordine nemțească. Legumele și fructele alea nu-i spuneau nimic. […] S-a întors la magazinele lui din colțurile vechi ale orașului. […] Erau cîte îi dorea sufletul” – p. 10), o lume înspre care l-au împins jocurile istoriei. Pe de altă parte, provincia (reprezentată aici prin Mittelstadt) nu i-ar fi permis, după venirea la putere a comuniștilor, o viață potrivită sieși, cu atât mai mult cu cât ar fi purtat stigmatul unei clase sociale incriminate de noua ideologie politică. Nu e de mirare astfel că, ori de câte ori se simte depășit ori frustrat de felul în care evoluează evenimentele, găsește reazem în dialogul imaginar cu epoca dinainte – pentru el, mai satisfăcătoare – sau cu fosta soție. Sunt, la cei 97 de ani ai lui, biete semne de rezistență la văduvirea treptată de sens a lumii în care viețuiește.

În mod programatic, autorul nu ne „spune”toate acestea, nu le așază într-o organizare scrupuloasă, mai lesne de perceput de către cititor. El doar spicuiește și consemnează obiectiv date necesare întocmirii materialului, lăsate apoi – evident – în formă brută, neprelucrată. Chiar și conversațiile (mai degrabă monologurile interioare) sunt transmise direct, nude. Lectorul își poate confecționa el însuși, pe baza informațiilor puse la îndemână, o poveste, fără să beneficieze de una gata fabricată. Marian Ilea își îmbie cititorul să gândească, să-și pună întrebări, să aleagă – după voia și puterile lui – parcursul mai potrivit caracterului personajelor. Îl provoacă să-și imagineze destinul lor într-un alt mediu social, politic, geografic. De ce nu?, să vadă pe pielea lui ce înseamnă să creezi o lume închegată (fie aceasta imaginară) din mai nimic…

Spunem de aceea că exigențele structurale din proza clasică (centru fix, acțiune fluentă, cu momente ale subiectului delimitabile etc.) nu i s-ar fi potrivit, în cazul de față, autorului și că formula textului ca produs (nu ca proces) l-ar fi încorsetat. I-ar fi privat scrierea tocmai de funcția ei vitală, dinamică, ar fi văduvit-o de abilitatea de a se organiza de la sine, de a genera nașteri succesive – cu complicitatea lectorului, desigur – din posibilele conflicte interioare, chiar și din golurile presărate la întâmplare. Până la urmă, călătoria prin realitatea exterioară a lui Paul Bekk se convertește într-un voiaj interior, atât al eroului (care se vede mai degrabă pe sine, cu propriile gânduri, amintiri etc., în peisajele traversate), cât și al cititorului care îl însoțește.

În această ecuație o avem, desigur, în vedere și pe Ana-Huberta-Alfonsa-Kaspara, țiganca tânără și frumoasă cu care Paul Bekk se căsătorește la 64 de ani. Huberta îi lasă în grijă un copil, pentru a umbla nestingherită cu șatra prin lume, conform destinului ei interior, nepervertit de vremi. Ei formează un cuplu straniu, antinomic. Paul are descendență aristocratică, familia lui căpătându-și blazonul nobiliar încă din secolul al XVI-lea, de la Sigismud Báthory; e sedentar („Tu ai rămas să fluieri prin colțurile Budapestei”, îi reproșează nevasta – p. 17), cuminte, conformist, nostalgic, iubitor de ordine socială și de echilibru, adept al „bunei funcționări”. Huberta, în schimb, e nomadă, excentrică, superstițioasă (poartă în geantă o bufniță, schimbă numele fiicei sale din Maria în Mary, ca să o scape „de toate bolile care ar fi căutat-o”; soțului îi prepară un praf din „inimă de corb uscată în hornul unei case de lîngă Varșovia”, care, pus în alimente, ar trebui să-i protejeze sănătatea – p. 23); e convinsă că bunăstarea materială este efemeră („Ținea cu degetele o geantă pătrățoasă de piele. «Huberta», și-a șoptit. «Nu te puteam lăsa să pleci ca de la o casă pustie. Ți-am pus lucrurile trebuincioase pentru Mittelstadt», zice vocea Hubertei. «Am două castele, sere, grajduri în Mittelstadt», răspunde Paul. «Ai, ai, ai, ai», face Huberta, rîzînd” – p. 25), sfidează ordinea religioasă și politică, e „o diletantă care, cu minciuni măiestre, folosește practica medievală înrădăcinată în oameni” (p. 15).

Ajuns acasă (pe un traseu ce reconstituie cu precizie ruta spre Mittelstadt, cu denumiri de localități reale, inclusiv cu menționarea eternului autobuz numărul opt), Paul Bekk nu-și mai găsește ori nu-și poate recupera fostele proprietăți (toate au trecut prin vicisitudinile istoriei) și se izolează într-un cort albastru, cu meniu fix (carantinare specifică suspecților de Covid-19 întorși din alte țări), unde citește „Triodionul” tipărit prin 1771 la Blaj. Îl interesează de fapt, ne dă de înțeles autorul nuvelei, însemnările de mai târziu, ale preotului Lupu-Farkaș din Mittelstadt, pe filele respectivei lucrări. Sunt niște adnotări datoare stilistic operei-suport, precum și vremii sale (găsim multe cuvinte și expresii specifice), cu privire la consecințele valurilor de ciumă care au lovit Mittelstadt-ul – fiecare perioadă fiind însoțită de „mare homor de oamini”, de foamete și jale: „În Anul Domnului 1817, au trecut oaminii la mîncat și pîini de iarbă multă și urzici și scoarță de pai, așa foamete a fost că au mîncat și scoarță de ulm, și stau oamini să moară și să-i mănînce, asta după ce au mîncat carnea de mîță și de fiește mortăciune. Iară ceia care mureau pe uliță, îi mîncau cîinii că foametea și la cîini a fost. Asta să să știe și să să pomenească cît a mai fi lume în Mittelstadt. Amar de noi că rele zile am ajuns, cînd la locul de la pădure unde o ia drumul către Valea Chiuzbăii erau străjeri să nu lase să să ducă ori să vină bolile dintr-un loc în altul” (p. 46). Autorul „Hubertei” nu pare să cenzureze aceste notițe, le lasă, intenționat, să se altoiască singure pe povestea-gazdă. Pentru Paul au rol premonitoriu: îl deprind cu ceea ce îl așteaptă.

Revenind la epopeea Mittelstadt-ului, convingerea noastră este că Marian Ilea a izbutit să compenseze literar un spațiu unde timpul curge mai încet, dar din care nu lipsesc oamenii „cu blazon”, inovațiile, faptele de viață creatoare de istorie. Un târg care, deși a fost (sau, poate, tocmai pentru că a fost) margine de imperiu, are multe de împărtășit. Paul Bekk se reîntoarce să moară acolo unde știe că se află ființa lui cea autentică.

Delia Muntean (n. 1963) e profesoară la Colegiul „Vasile Lucaciu” din Baia Mare și secretar general de redacție la revista „Nord Literar”, membră USR la critică literară. A fost laureată cu titlul de scriitorul anului la Baia Mare. E doctor în filologie.