Tom Selleck

Erau mari. Exagerat de mari, imenși. Cel mai bine îți dădeai seama când bătea vântul. Se umflau ca pânzele unei corăbii și fluturau ca pe niște catarge, înfășurându-se pe picioarele noastre slăbănoage. Așa se purtau. Îi făceam eu, la mașina de cusut rusească, pe care mi-o cumpărase mama de la o prietenă. Se numea Tula. Mașina, nu prietena, evident, doar că aveam să aflu asta mult mai târziu, pentru că eu tot timpul crezusem că litera aia stilizată de la început era un P. Doamne cât de grea era și mirosea într-un fel anume, a vaselină și a lac, ca toate lucrurile rusești. Nu era frumoasă, semăna mai degrabă cu un utilaj dintr-o fabrică de armament, dar avea și ceva din automobilele rotunjite ale anilor ’50. Și cum puteam să nu o iubesc? Cu ea am făcut zeci de perechi de pantaloni, am strâmtat blugi, am făcut espadrile, într-un timp în care oamenii se îmbrăcau aproape uniform. Ne plăcea să exagerăm. Dacă se purtau pantalonii bufanți, cu trei pense, noi îi făceam extra bufanți, cu cinci pense.

Ei bine, tot așa eram și atunci îmbrăcați, în acea dimineață rece de iarnă. Nu ninsese, dar bătea un vânt turbat, făcându-mă pe mine și pe Burghezu’ să strângem ochii de la praful iscat și să mergem aplecați într-o parte. De abia se lumina de ziuă, iar noi veneam de la un bairam, de undeva din Militari, eram mahmuri și pe frigul ăla nu voiam decât să ajungem acasă și să ne băgăm sub plapumă. Când am ajuns în stația de autobuz, ne-a lovit un miros năucitor de gogoși și zahăr pudră.

– Nanule, eu aș băga o gogoașă, mor de foame. O fi deschis la ora asta? întrebă Burghezu’, deja plutind spre gogoșărie.

– Cred că da, nu vezi cum miroase? O fi Bunul? l-am încurajat eu, văzându-mă deja cu botul în pudra ce farda din belșug gogoașa uleioasă și caldă.

La gogoșărie vindeau doi bărbați. Unul brunet, înalt și slab, cu fața mereu îngândurată, ca și cum ar fi vrut să arate că doar vremelnic era pus acolo să învârtă în cazanul cu ulei încins. Acel Sofocle al gogoșilor avea un obicei prost: se zgârcea la zahăr. O tăvălea doar o dată, pe o parte, în scârbă. Îl poreclisem Răul. Celălalt, era un tip zdravăn, blonziu și roșu în obraji. Zâmbea tot timpul și tăvălea gogoașa aia, de o albea de pudră. Îi spuneam Bunul.

– Bunul, Răul, nu mai contează, bag două, cum or fi!, salivă Burghezu’.

– Hai, că mor de poftă! am zis și eu, grăbind pasul.

La gogoșărie nu deschisese. Prin geamul aburit și lumina de neon abia am reușit să deslușim silueta plinuță a Bunului care pregătea coca. Ne-am apropiat și ne-am lipit nasurile de sticla vitrinei. Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat. Bunul, cu spatele la noi, a început să frământe două gogoloaie mari de cocă, le-a aruncat în ulei și s-a întors, zâmbind cu fața lui roșie și bucălată. Ne-a făcut semn să așteptăm un pic, apoi a deschis geamul.

– Ziceți Bogdaproste! Să fie de sufletul lui tata, zise Bunul, întinzându-ne prin geamlâc gogoșile uriașe, năclăite în pudra de zahăr.

– Bogdaproste, am zis noi, luați prin surprindere de gestul neașteptat al omului.

Nici n-am plecat bine, mușcând din gogoașa aburindă, când la câțiva pași mai încolo ne oprește o patrulă de miliție.

– Alo, ia stați băi așa! De unde veniți voi la ora asta? Buletinele la control. Vântul se înteți și o rafală ne umflă iar pantalonii din prosop albastru. Ia uite, Vasile, ăștia sunt frații Arlechino! Cel căruia i se adresase era o pălugă blonzie, cu un pistol mitralieră atârnat pe umăr.

– Ce bă, sunteți cu circul? Cine v-a îmbrăcat, mă, așa? ne luă la rost milițianul mai în vârstă, un bărbat scund, cu o mustață pleoștită peste gură, ca o vrabie udă, à la Tom Selleck și care avea câte o tablă pe fiecare umăr.

– Noi, am răspuns eu cu jumătate de gură, căci știam că nu e bine să-i contrazici pe milițieni, adică, eu. I-am făcut acasă, i-am tras la mașină.

– Ești croitor? se interesă mustăciosul.

– Nu. Am învățat în liceu, am răspuns eu.

Nu fusese o decizie înțeleaptă să-i zic de liceu, dar era prea târziu. Deja anticipam unde se va îndrepta discuția. Vorbea doar tablagiul. Păluga tăcea, rânjind ca boul.

– La ce liceu? întrebă tovarășul sergent.

– La Zoia.

– Unde?

– La ZoiaKosmodemianskaia, apăsai eu ultimele litere.

– Ce e aia? Băi, pulică, tu îți bați joc de mine? se răsti cap de cretă.

– Nu, tovarășe milițian. Așa-i zice. E ăla de lângă Grădina Icoanei. De istorie-filologie, am încercat eu să-l lămuresc.

– Deci înveți istorie, dar faci pantaloni. Cum vine asta? întrebă tablagiul, nedumerit.

– Păi, într-a noua și a zecea facem practică la mașini de cusut, e profil de industrie ușoară. De abia dintr-a unșpea facem steno.

– Ce faceți? întrebă tot mai neîncrezător milițianul.

– Steno-dactilografie. Batem la mașină, am încercat eu să-i traduc.

– Și istorie? Când învățați, bă, istorie?

– Păi învățăm dintr-a noua, dar la practică facem lucruri diferite. Croitorie dintr-a noua. Apoi steno…asta, batem la mașină, dintr-a unșpea.

– Aha, zise milițianul, prefăcându-se că pricepe. Și tu, crețule, tot la Zoe înveți?

– Zoia. Da. Tot acolo, zise Burghezu’ inspirat, deși el învăța la Spiru.

– Și de ce vă îmbrăcați așa? Așa vă învață la școală? Părinții voștri au văzut cum ați plecat de acasă? De unde veniți?

– De la un bairam. A fost ziua unei colege. Stă în Militari, am dat eu, scurt, raportul. Frigul mușca tot mai tare din noi și cred că și milițienii se cam plictisiseră.

– Hai gata cu vrăjeala asta! Buletinele!

– Nu le avem la noi.

– Păi de ce? Nu știți că buletinul se poartă tot timpul? Dacă voi sunteți niște infractori care ați dat o spargere, sau ați omorât pe cineva? Ia ziceți, de unde aveți gogoșile? A deschis așa devreme? întrebă pofticios tovarășul sergent.

– Nu. N-a deschis. Nu le-am luat de aici, zise Burghezu’.

– Cum adică? Da’ de unde le-ați luat? întrebă mustăciosul, simțind că i se ascunde ceva. Atunci mi-am dat seama că prietenul meu făcuse o greșeală teribilă dorind să-l protejeze pe Bunul.

– Zi, băi, crețule, de unde aveți gogoși la ora asta dacă n-a deschis la gogoșărie?

– Ne știm cu vânzătorul, tovarășu’ milițian, încercai eu să dreg busuiocul.

– Păi și ăsta de ce mă minte? De ce minți, mă, se răsti „Tom Selleck” și îi arse lui Burghezu’ un pulan peste picioare.

– Ia să îi luăm pe golanii ăștia la circă! Vasile, adu mașina!

– Dar ce am făcut? îndrăzni Burghezu’ dar renunță imediat, când îl văzu pe tablagiu că ridică iar pulanul.

– Dă gogoașa-ncoace! spuse milițianul și i-o smulse din mână amicului meu. Rupse partea mușcată și o aruncă pe jos. Apoi duse gogoașa la gură și se umplu de pudră pe mustață.

Nu mai intrasem niciodată într-o dubă a miliției. Era un Aro 243. Nu avea geamuri. Iar pe ușa din spate erau montate gratii. Între cabina șoferului și dubă, era un mic gemuleț. Pe stânga și pe dreapta- două banchete îmbrăcate într-un vinilin care mirosea urât.

Drumul a fost scurt și zgâlțâit. Ne-am trezit în curtea interioară de la Circa 13. În capăt erau cuștile câinilor lupi. Iar lângă gardul de beton, un bătător de covoare. Celebrul bătător despre care auzisem că era folosit de milițieni când nu aveau un motiv temeinic să rețină pe cineva. Puneau „pramatiile” să bată covoarele din instituție și asmuțeau câinii. Apoi le dădeau drumul.

– La ce vă uitați bă, las că voi nu bateți covoare. Cu voi am altă treabă. Avem oră de educație socială. Voi sunteți mai…cum să vă zic eu? Mai speciali. De la Zoe aia, cum dracu o cheamă, istorici…

Ne conduse în interior. Am urcat un etaj și am ajuns într-o cameră cu două scaune de lemn, o masă și un fișet metalic. Mirosea tare a Carpați. „Tom Selleck” își scoase căciula cu urechi, o puse pe masă apoi scoase din sertar o carte roșie. Începu să caute ceva, răsfoi câteva pagini, nu găsi, înjură, apoi fața i se lumină și zise:

– Uite „conform decretului nr. 153/1970, privind parazitismul social, se sancționează cu închisoare și apăsă cuvântul închisoare, sau cu amendă contravențională cei care refuză să se încadreze într-o activitate utilă, duc o viață parazitară sau anarhică și silabisi A NAR HI CĂ, tulbură ordinea și liniștea publică, încalcă cele mai elementare norme de conviețuire socială.” Deci, ia să-mi ziceți voi, unde ne încadrăm? Aud? Eu zic că sunteți niște paraziți. Niște paraziți mincinoși. Care se îmbracă ca niște papițoi și nu poartă documentele la ei. Am dreptate? zise plutonierul și plesni cu pulanul în masă.

– Vă rugăm să ne iertați, nu am vrut să vă mințim, prietenul meu a vrut doar să nu îl dea de gol pe vânzătorul de la gogoșărie că ne-a dat nouă două gogoși, am încercat eu să-l îmbunez pe „Selleck”. Nu deschisese. Nu v-am mințit.

– Adică, ați tăinuit o infracțiune. Dacă mă duc eu acum să îl ridic pe grasul ăla? Știți cum se numește ce a făcut el? Furt din avutul obștesc. Asta a făcut.

– Nu a furat, tovarășu’, le-am plătit, minți Burghezu’.

– Dar atunci de ce nu respectă programul de lucru? zbieră înfuriat de-a binelea milițianul. Unitatea de deservire a cetățenilor cu gogoși se deschide la ora 7.30. Cât era ceasul când v-am ridicat eu? 6.30.

– Păi, eu zic că vânzătorul de gogoși e un cetățean model dacă a început munca chiar mai devreme decât avea programul, nu? îl întărâtă Burghezu’.

– Faci pe deșteptu’ cu mine? izbucni tablagiul. Vrei să mă faci din vorbe, nu? Voi ăștia de la Zoe, vă credeți șmecheri. Crețule, nu-mi place de tine. Tu o cauți cu lumânarea. Hai gata, că m-ați enervat rău de tot. „Selleck” scoase două coli A4 și un pix și zise:

Scrieți:

Declarație. Subsemnatul, nume prenume, adresa. La data de… am fost opriți de patrula de la Circa 13 Miliție pentru legitimare și nu am prezentat documentul de identitate. Ca urmare, am fost conduși la circa de miliție 13 unde am dat prezenta declarație. Veți fi sancționați cu amendă pentru ne-purtarea documentului de identitate.

– Ați terminat? Hai, acum valea! Și dacă ne mai întâlnim și vă mai văd cu pantalonii ăștia, să mor dacă nu vă aduc iar aici, vă dezbrac și vă trimit în chiloți acasă. Hai, marș afară!

Chiar atunci, ușa se deschise brusc și în cameră intră un tip în haine civile.

– Ce faci Toma? Anchete penale? Bravo mă băiatule, n-am știut că te pricepi.

– Mă iertați, tovarășe comandant. Nu știam că sunteți aici. Am zis să le iau datele, îngăimă „Selleck”.

– Ce-au făcut? întrebă bărbatul care venise. Avea în jur de patruzeci de ani, bine legat, cu părul grizonant și ochii albaștri. Părea din alt aluat decât Toma. Na, că o nimerisem și cu numele.

– Să trăiți, tovarășe comandant. Permiteți să raportez, acești indivizi nu au putut face dovada identității, au refuzat legitimarea și i-am condus la circă pentru clarificări. Plus că erau dubioși.

– Cum adică, dubioși, Toma? întrebă comandantul, măsurându-ne atent.

– Păi, pantalonii…

– Ce e cu ei?

– Sunt mari. Exagerat de mari. Imenși, tovarășe comandant…

– Aha, înțeleg. Ia ziceți băieți, pe scurt. Unde locuiți, unde învățați?

– Stăm pe strada Rășinari, lângă Betonieră. Învățăm la ZoiaKosmodeminaskaia și el, la Spiru Haret, am zis eu, arătând spre Burghezu’.

– Dar ai zis că…încercă să intervină „Selleck”.

– Licee bune, bravos! i-o tăie comandantul. Și de ce nu aveați buletinul?

– Am uitat să le luăm. Ne pare rău, am răspuns eu, simțind că omul din fața noastră e un pic mai luminat.

– Bine, mergeți acum acasă și să purtați buletinul mereu asupra voastră.

Doamne, ce om de treabă, gândeam eu pe drumul spre ieșire, când deodată, ca din senin, comandantul îmi arse o palmă peste ceafă și spuse:

-Și aruncați dracului pantalonii ăștia!