Ultimul interviu cu Ioan Petru Culianu

Gabriela Adameşteanu a fost, din câte cunosc, ultimul jurnalist care l-a intervievat pe Ioan Petru Culianu. Se întâmpla în decembrie 1990, la Chicago. Interviul a apărut în anul următor, adică în 1991, în revista „22”. Despre același interviu, Gabriela Adameșteanu scrie și în volumul „Anii romantici”, apărut în 2014, la Editura Polirom.

Începutul anilor ’90, euforic, extatic, haotic, are la Gabriela Adameşteanu o coloratură nostalgică, motiv pentru care a numit acei ani „anii romantici”. Volumul din 2014 semnat de Gabriela Adameșteanu, „Anii romantici”, surprinde efervescența (mai ales a) tinerilor în faţa unei libertăţi câştigate cu greu, o libertate nouă pentru ei, dar şi naivitatea lor în acei „ani romantici” – ironia titlului este evidentă! –, în faţa unei realităţi mult mai complexe decât părea la o primă vedere. Această naivitate a fost urmată, în mod firesc, de deziluzii şi regrete. Despre iluzii şi deziluzii este vorba şi în cartea Gabrielei Adameşteanu: „Mai este un lucru care mi-a devenit tot mai evident pe măsură ce scriam. Naivitatea mea de atunci, care nu era doar a mea. A atâtor oameni de bună-credinţă care «s-au implicat» în presă, în asociaţii civice din anii ’90 într-un mod de neînţeles de o parte din contemporanii lor şi de mulţi din generaţiile următoare. Am devenit conştientă de dorinţa de a trimite la coşul de gunoi al istoriei efortul idealist al acelor ani, cu binele şi, eventual, răul făcut. Cartea era gândită şi parţial scrisă în momentul când am simţit contextul defavorabil şi mi-am spus: asta e, încă o deziluzie”.

Dacă Gabriela Adameşteanu, în decembrie 1990, aflată pe tărâm american, era încă sub impresia celor întâmplate în decembrie 1989, victimă a unor speranţe care, mai încolo, s-au dovedit simple iluzii, Culianu, plecat deja de douăzeci de ani din ţară, obişnuit cu un fel pragmatic de a privi lucrurile, dincolo de orice iluzii sau înşelătorii, este tocmai opusul Gabrielei Adameşteanu. Sceptic, cu alura unei persoane care pare a şti mai multe decât spune, Culianu, în interviul din 1990, pare un personaj straniu care, asemenea lui Tozgrec, unul dintre eroii povestirilor sale, surprinde prin capacitatea de a lăsa impresii diferite despre el însuşi, părând de o vârstă incertă, mai tânăr sau mai în vârstă, în funcţie de cei care îl descriu. Deşi, în 1990, I.P. Culianu împlinise patruzeci şi unu de ani, Gabriela Adameşteanu recunoaşte că acesta părea cu zece ani mai tânăr. Era un tânăr intelectual bine integrat în mediul american, care se purta cu o dezinvoltură prea puţin prezentă, cel puţin în acea perioadă, la imigranţii/exilaţii din estul Europei: „Culianu mi s-a părut dintotdeauna al locului unde l-am întâlnit. Aşa l-am şi imaginat, văzându-i modul dezinvolt cum se mişca (corpul, hainele, mişcările – sportive, flexibile –, ca şi pantofii moi). M-am bucurat că nu purta pe el marca exilului pe care eu, venită din lumea Estului, o întrezăream, totuşi, din detalii imperceptibile, mişcări stângace, haine banale, la cei plecaţi”.

Se poate spune că I.P. Culianu reprezenta, în acel moment, un model de realizare profesională şi personală pentru orice imigrant/exilat provenit din estul Europei. Noua lui situaţie îi conferea mai multă siguranţă, mai multă încredere, aşa cum reiese şi din interviul Gabrielei Adameşteanu, dar şi din textele din „Anii romantici”: „Felul în care l-am văzut în acea seară, tânăr, senin, sigur de el şi îndrăgostit, ca o încarnare a reuşitei «visului românesc» – emigrarea încununată de statut ştiinţific şi universitar de excepţie, reuşită materială, publicaţii în mai multe limbi etc. – , era, continui să cred, mai exact decât felul în care îl văzuse Matei Călinescu. Numai că era chipul lui cel mai nou, datorat unei situaţii profesionale, personale etc. mai degrabă recente. Cu o cruzime abjectă, ucigaşul îl va împiedica, în ultimul moment, să ajungă la tot ce cucerise cu atâtea eforturi”.

Ioan Petru Culianu şi logodnica sa, Hillary Wiesner

Convingerea lui Culianu că revoluţia din decembrie 1989 ar fi fost o lovitură de stat condusă de KGB a fost exprimată fără dubii în articolele sale de după 1989. Mai mult sau mai puţin dure, acele texte au deranjat, pare-se, la vremea lor. Anti-FSN, monarhist nu prea convins, Culianu şi-a exprimat liber opiniile despre cele întâmplate în 1989, dar şi după, totul confirmând încrederea pe care o căpătase datorită noului său statut pe pământ american. Nu au lipsit intimidările – i-a fost spart apartamentul, a primit ameninţări. A ignorat toate aceste avertismente venite dintr-un Est încă tulbure din punct de vedere politic – o caracatiţă ale cărei tentacule ucigaşe nu amorţiseră. În orice caz, Gabriela Adameşteanu, după cum ea însăşi recunoaşte, a fost surprinsă de cele spuse de Culianu, de felul în care percepea el cele întâmplate în România. „Eu trag concluzia că n-a fost o revoluţie”, spunea Culianu în interviul din decembrie 1990, replică derutantă pentru cineva tocmai sosit din Estul Europei, în special din România. Pe acest fundal de scepticism se va desfăşura discuţia despre Revoluţia română, discuţie care o va face pe Gabriela Adameşteanu să recunoască, chiar şi acum, după 14 ani, următoarele: „Nu mai întâlnisem o critică a Securităţii şi a KGB atât de radicală şi atât de articulată, nici o mai nemiloasă distrugere a iluziilor mele politice din romanticii ani ’90”. Scepticismul lui Culianu, pasiunea pentru modul în care mintea omenească elaborează scenarii (politice, religioase etc.) o vor face pe Gabriela Adameşteanu din 2014 să se întrebe: „Dar nu cumva asistam la o altă mitologie, mai sofisticată ca decor? Nu-mi juca feste imaginaţia unui scriitor, pentru că, aşa cum va spune, puţin mai departe, în interviu, «toţi suntem scriitori, incluzându-l şi pe Einstein între noi?»”.

Gabriela Adameşteanu dovedeşte, încă odată, că este o profesionistă, chiar şi în cazul Culianu. Însemnările ei mai târzii, inserate printre replicile din 1990 ale lui I.P. Culianu, nu stagnează în jurul unui senzaţional ieftin. Nu face supoziţii care mai de care mai stranii, nu devine înverşunată, deşi deplânge destinul frânt al celui intervievat în acel decembrie îndepărtat.

Culianu este, fără îndoială, unul dintre personajele cele mai interesante ale volumului Gabrielei Adameşteanu. Îşi surprindea interlocutorii prin spontaneitate, dar şi prin îndrăzneala ideilor afirmate. Discuţia despre mintea umană – un computer uşor de manipulat prin anumite metode ce vizează „nişte programe speciale ale minţii noastre” – era ceva nou pentru tânăra jurnalistă din 1990. Manipluarea, cum susţinea Culianu şi în cărţile şi articolele sale, aşa cum apare ea descrisă în vechi texte renascentiste, unde era vorba despre manipularea de fantasme, nu a dispărut, ci este foarte prezentă şi în lumea modernă. Cu alte cuvinte, mintea umană este uşor de manipulat, credea I.P. Culianu, care, în interviul din 1990, dă exemplul mişcării New Age. Situaţia, cel puţin din punctul de vedere al tânărului istoric român al religiilor, ar sta în felul următor:

„În California e o mişcare foarte vastă, foarte interesantă, New Age, care pretinde că ar putea manipula mintea în aşa fel încât să producem rezultatele dorite. Ca un fel de magie, dacă vrei, dar folosesc mijloace tehnice, folosesc tehnici de bombardament subliminal. De exemplu, cum e muzica din supermarketuri, din magazinele mari, muzica asta dulce, moale. Are afirmaţii subliminale, care te fac să cumperi, să te simţi foarte bine, să te simţi fericit, să intri într-o lume artificială, într-un fel de paradis. Dar conţine şi afirmaţii subliminale, ca să te facă să nu furi. Şi sunt legi care reglementează, pentru că, evident, au fost obiecţii. Unii spun că asta este manipulare a conştiinţei. Şi atunci cred că nu au voie magazinele mari să folosească afirmaţii subliminale împotriva hoţilor, dar nu ca să te facă să cumperi. Dar acesta este doar vârful de iceberg la o grămadă de tehnici. Unele complet trăsnite, altele foarte interesante, de modificare a conştiinţei, a subconştientului şi aşa mai departe. Pretenţia lor este tocmai că, în anumite situaţii, dacă cunoşti formula directă, conştiinţa poate da rezultate surprinzătoare, care depăşesc natura…”.

Aluzia la mişcarea New Age poate fi asociată, de un cititor atent, cu notele din „Jurnalul inedit” al Monicăi Lovinescu, în care, la un moment dat, Culianu este asociat cu sectele New Age, din care se spune că ar fi făcut parte. La însemnările Monicăi Lovinescu voi reveni, însă, ceva mai încolo. Până una-alta, voi rămâne la acel Culianu din capitolele cărţii Gabrielei Adameşteanu.

gabriela adamesteanu ioan petru culianu raul popescu

Ioan Petru Culianu și Mircea Eliade

„Ştiam despre legionari cât ştiam despre extratereştri”, recunoaşte autoarea, dovedind o ignoranţă întâlnită la foarte mulţi români în acei ani ’90. Inevitabil, în discuţia cu I.P. Culianu nu trebuia ratat subiectul Mircea Eliade, mai ales că zvonurile despre legionarismul său ajunseseră de ceva vreme şi în România. Deşi puţin agasat, Culianu, politicos, nu a ocolit nici de această dată subiectul. I.P. Culianu, după cum am mai spus, i-a luat de fiecare dată apărarea maestrului său, contextualizând episodul legionar din tinereţea lui Eliade, căutând o explicaţie plauzibilă pentru „alunecarea” acestuia. La fel procedează şi în interviul din decembrie 1990:

„Dar, la distanţă de cincizeci de ani, totul apare… chiar, mă rog, nu se poate face abstracţie, dar chiar făcând abstracţie, să spunem, de război şi de Holocaust, totul apare astăzi, cum spuneam, ca o crimă împotriva inteligenţei. Deci te miri mai departe cum cineva ca Eliade putea să cadă în capcană. Mai ales că Eliade are, să spunem, o sută de articole politice, din care nici măcar zece la sută nu sunt din perioada ’37. Restul sunt, de fapt, uluitor de bine intenţionate şi de actuale pentru noi. Mircea Eliade a început ca un democrat, a scris împotriva lui Mussolini, a scris împotriva venirii lui Hitler la putere”.

În ’33, susţine Culianu, Eliade era un democrat, iar după o anume şovăire, s-a produs „alunecarea” din ’37, o „alunecare” marcată de trei articole de o evidentă xenofobie: „E o alunecare, e vorba de trei articole, practic, trei articole mai rele, în care există nuanţe serioase de xenofobie şi şovinism. Unul, Eliade a afirmat în scris că nu l-a scris el. A fost un interviu. Toţi cei care cunoaştem scrierile lui Eliade din perioada aceea ne dăm seama că sigur interviul era bazat pe ceea ce spunea Eliade însuşi, dar frazeologia nu era a lui. Şi acolo era singurul loc unde exista o referinţă directă la evrei. Dar altfel, nu. Dar sunt trei articole de un şovinism neplăcut”. Împreună cu Matei Călinescu, Culianu a dorit să publice o antologie cu toate articolele controversate ale lui Eliade, proiect nerealizat, din păcate. Ar fi lămurit, probabil, mai din timp multe lucruri legate de acel Mircea Eliade din anii ’30.

Tonul critic al lui Culianu la adresa operei lui Eliade, ton vizibil încă din anii ’70, în monografia dedicată acestuia din urmă, nu se va îmblânzi odată cu trecerea timpului. Cu toate acestea, „Culianu – cum bine observă Gabriela Adameşteanu – este binevoitor şi explicativ faţă de Eliade”: „Mie mi se pare că Eliade nu înţelegea sau Eliade înţelegea cu totul altfel ce spuneau ortodoxiştii. De fapt, nici să nu ne mirăm, pentru că Eliade avea rădăcinile lui indiene, treburile lui erotice, importanţa sexului şi aşa mai departe, care nu se conjugă bine cu ortodoxia. Nici chiar a unor liberali. Eliade, mutatis mutandis, era ca un fel de reformator. Eliade trăia frazeologia lui Nae Ionescu, care sub condeiul lui apare scăpărătoare, plină de vitalisme, de ambiguităţi, de lucruri fără temelie. Dar el îi dădea un sens personal. Foarte personal. Ca un reformator al creştinismului, să spun. Ca un fel de Luther”.

Şi în 1990, iată, I.P. Culianu îi lua apărarea lui Mircea Eliade, atitudine care contrazice unele acuzaţii ce au proliferat după asasinarea lui Culianu şi care spun că lucrurile ar fi stat cu totul altfel. În fapt, Gabriela Adameşteanu are dreptate să afirme că „după ce mor, scriitorii pierd, de regulă, războiul cu memoria. Este o perioadă avidă de senzaţional, şi dezvăluirile de orice gen, de la cele politice la cele intime, sunt preţul celebrităţii. Viaţa ta va fi salvată doar dacă timpul te acoperă cu mâlul mediocrităţii”.