Veronica se întoarce :)

Unele prietenii încep cu stângul, când la mijloc e o reacție umană fie și numai puțin șchioapă. Așa a început relația mea cu Veronica, odinioară, atunci când, în mod eronat, închipuindu-mi că ea este o zgâtie de fată jună foc, am tachinat-o cu sârg. Spre norocul nostru, astfel de greșeli umane sunt corijabile și devin pasabile când oamenii se întâlnesc față către față și mai ales când se citesc, iar scriitura lor devine o punte și un curcubeu. Acestea fiind mărturisite, voi spune acum că Veronica (D. Niculescu) este o japoneză (cu sau fără ghilimele). Scriitura ei e pastelată în varii nuanțe și în același timp discretă în puzderia acelorași nuanțe încât cine o citește se gândește la acuarelele japoneze ori la armonia artei ikebana. Subiectele despre care scrie Veronica nu contează, întrucât, indiferent despre ce ar scrie, fraza ei are o caligrafie aparte, călătoare și delicată. I-am citit cu plăcere cărțile din ultimii ani, mai ales Spre văi de jad și sălbăție (Editura Polirom, 2016). Te simți în cuib apărat într-o astfel de carte care îți devine prieten, frate, soră, verișor, iubit, întrucât te face să te simți într-un acasă al tău, psihic. Caligrafia pastelată a Veronicăi este tandră, caldă, apropiată. Granițele dintre tine și tine nu mai există. Există, adevărat, o melancolie intensă, dar și aceasta este frumoasă și discretă, tot japoneză, de fapt.

Așa cum am precizat aluziv în titlul acestui text – Veronica se întoarce ori mai degrabă Veronica s-a întors, asemenea personajului (interpretat de jucăușa Lulu Mihăescu) din filmul ultracunoscut, de acum 40 de ani (cred), ca să ne aducă tandrețe și o dimensiune diafană într-o lume tumultuoasă. Nu doar prin cartea ei de acum în care Miranda Dortloft scrie un basm delicios despre prințesa Mereu da Flor (și câinele ei Malamut) și unde se derulează totodată, în realitate, o poveste crescută și destrămată de dragoste ori istoria post-borgesiană a unei biblioteci eretice. Ci și prin traducerea cu migală (tot simili-japoneză) a unei cărți frumoase foc: Vladimir Nabokov – Scrisori către Vera (apărută tot la Editura Polirom, în 2016). Draga mea fericire, Dragostea mea, Încântarea mea, Iubirea mea, Dulcea mea iubire, curcubeul meu însorit, Pisicuța mea, draga mea iubire, Drăguța mea, Cântecul meu, Pisu, p-pis-ucul meu, Bătrânelule, Șoareșce, șoareșce-ș-s-ci-șci-ș, Gâscușoară, Cuțulache, cuțamicul meu, Maimuțica mea, Smoculeț, Zgrunțurel, Bună-și-caldă, Vrăbiuțo, Dulcea mea, Țânțărelule, Pisoiașule, Copilașule, Sconculețule, Lungă pasăre a paradisului cu coada scumpă, Tufișelule, Tandrețea mea, Pițelușule, Tandrețea mea, Fluturașule de noapte, Veselia mea, Mititica mea, Dragul meu grand ciel rose, Cocoșelule, Iubi, Puiuțule de tigru, Dragostea mea nesfârșită, Licur-miciule, My love, My darling, Draga mea, Scumpa mea bucurie, Draga mea dragă, Viața mea, My only love, Iubirea și bucuria mea, Bucuria mea neprețuită, Îngerul meu, Adorata (și un pic prostuța) mea dragă, Draga mea iubită și scumpă, Draga mea iubire, Iubirea mea multicoloră, Hesperiida mea, Iubirea mea delicată, Îngerul meu cu voce de aur – cam așa i se adresează polimorf Nabokov soției sale, făcându-ne invidioase pe toate doamnele și domnișoarele cu iz romantic, încă, trăitoare în vremurile de acum!). E doar o mostră succintă despre ce conține cartea tradusă cu migală și empatie de Veronica D. Niculescu. Cu alt prilej, voi vorbi și voi scrie mai abitir decât acum, așa cum merită, despre ea.