Virtuțile căldiceilor

În scena în care Rosa Dartle o ceartă, aproape o lovește pe Emmy Peggotty, David Copperfield este, totuși, foarte nătîng.

Să ne amintim detaliile. Copperfield îl avusese coleg de clasă pe James Steerforth, un „handsome” bogat și de obicei mărinimos, dar cîteodată meschin – de exemplu, atunci cînd trădează încrederea domnului învățător Mell, a cărui mamă se află la ospiciu. Steerforth nu crede că un om sărac poate fi jignit.

Odată, Copperfield se pregătește să facă o vizită la rudele doicei sale, originară din Yarmouth, unde o va întîlni, desigur, și pe micuța Emmy cu care copilărise. În drum spre orășelul de lîngă mare, îl întîlnește pe Steerforth și vor pleca împreună. Încă de-atunci, Steerforth face pregătiri, împreună cu slujitorul său teribil, Littimer, pentru a o seduce și a o lua de acolo pe fata care nu mai este deloc „micuță” și care se transformase într-o adevărată frumusețe.

Mama lui Steerforth trăiește împreună cu Rosa Dartle, o rudă îndepărtată, rămasă orfană și care copilărise cu Steerforth, care și-a arătat josnicia și printr-o întîmplare de-atunci: a lovit-o cu un ciocan și locul loviturii se vede și astăzi. Domnișoara Dartle, cum spune Chesterton, este „femeia singuratică în sufletul căreia afecţiunea a stat mocnind pînă s-a prefăcut într-un fel de otravă”, de aceea urăște toată familia Peggotty cu cea mai curată ură posibilă.

Emmy și Steerforth călătoresc prin lume, dar fata e prea curată pentru acest răsfățat îndrăgit de David și, după felurite întîmplări, se întoarce în Anglia. Acasă nu vrea să meargă de rușine, și este culeasă de Martha, prietena ei decăzută, care fusese rugată de domnul Peggotty, unchiul domnișoarei Emmy, și de Copperfield s-o găsească și s-o aducă la ei. Martha o găsește, într-adevăr, o duce la locul unde stă ea și fuge după personajul principal, dar Rosa Dartle îi dă de urmă și ea fetei și urmează una dintre cele mai crude scene din literatură: o numește în fel și chip pe sărmana fată, aproape că o lovește și-i spune că dacă îndrăznește să facă și altceva decît să se prostitueze, o va găsi și o va rușina. În tot acest timp, David stă într-un ungher cu Martha, așteptînd să sosească domnul Peggotty, căruia îi lăsaseră vorbă despre locul unde se află nepoata lui, și suspină de nerăbdare.

Nu e singurul lucru de neînțeles. De ce nu devine David niciodată mai sever cu doamna Steerforth, deși ea este îngîmfată ca și fiul ei? De ce îl lovește pe Uriah Heep, dar nu le „lovește” cu o vorbă măcar nici pe mamă, nici pe Rosa Dartle? Poate pentru că Dickens are nevoie de un narator obiectiv? Sau pentru că, așa cum sugerează Orwell într-un eseu magistral, de fapt chiar și Dickens îi condamnă pe săraci, oricîte pagini celebre le-ar fi consacrat?

Nu știu. Cert este faptul că David stă ca un porumbel în spatele unei perdele și îl așteaptă pe domnul Peggotty, de parcă el ar fi un străin oarecare, nu băiatul care copilărise cu Emmy și care, copil fiind, fusese chiar îndrăgostit de ea. Privește scena încăierării care, de fapt, este un proces veritabil, în care acuzatorul joacă și rolul judecătorului, aproape al călăului, privește deci această scenă de parcă s-ar afla la teatru.

E destul de trist, dar se pare că pentru a povesti o întîmplare trebuie să nu te amesteci în ea. Căldiceii sunt vărsați din gura Lui, dar povestirea îi varsă pe cei reci sau pe cei în clocot.

În imagine: „David Copperfield” (film, BBC, 1999)