Visul arhitectonic

Proza lui Nichita Danilov, aflată la îmbinarea mai multor tipuri de discurs într-o geografie unitară, propune un mod diferit de activitate mentală, aș îndrăzni să spun. Pare că întreaga materie se situează într-o dimensiune existențială a acesteia, transformînd starea respectivă în firesc.

În cea mai recentă carte a sa, „Simfonia mută” (Ed. Polirom, 2022), începînd de la prima povestire, autorul pare să respingă amănuntele evenimențiale și să înainteze sigur, dar prudent, în miezul construcției narative. Cu descrieri concentrate, care să accentueze starea de psihoză și de luciditate deopotrivă, rezultînd un spirit abstract care nu reușește să-l ignore pe cel concret (ambele fațete fiind la fel de prezente în efectuarea discursului), Nichita Danilov scrie unsprezece povestiri cu mize diferite.

Materialul brut pe care îl lucrează vine cu motivele sale conexe, astfel că realitățile construite par bulversante la prima vedere. Fiind familiarizați cu scheletul nonfigurativ al prozei lui Danilov, deducem mecanismele ei de funcționare. În spatele rigurozității formale, distingem un soi de ton constant pe parcursul tuturor celor unsprezece texte distincte, acela care dublează vocea protagoniștilor, amplificînd-o. Nimic nu este, în esență, ceea ce pare a fi, pentru că se țese un joc identitar.

Cît despre personaje, ele sînt menite parcă să recompună cadrul în care activează. Sînt mozaicale, suspendînd așteptarea cititorilor prin geografiile lor interioare care se cer detaliate, descompuse, întoarse pe toate părțile. În povestirea omonimă, „Simfonia mută” îl avem pe Val Gog, acest artist care pictează doar hornuri: „Apusurile mele de soare erau punctate de hornuri. Hornuri din care ieșeau mîini, picioare și limbi de foc. Am pictat hornuri acoperite de solzi de pește și de reptile, hornuri acoperite de pene și hornuri acoperite de păr. […] Hornuri pe care creștea iarba și hornuri din care apăreau crengi înflorite de cireș și măr. Hornuri năpădite de ciuperci și hornuri năpădite de ochi și dinți, ce urlau la o lună nevăzută, plutind undeva departe, în hău, dincolo de timp și spațiu”. Ceea ce îl scoate la suprafață pe Val Gog este alteritatea sa, comună cu cea a vremii. Chiar și concluzia la care ajunge, conform căreia nimic nu se află la capătul artei sale și nici dincolo de ea, fapt pentru care dă foc tablourilor, este semnul distanțării, fără echivoc, de sine. Se reușește o transpunere plastică fascinantă. Prin imagistica acestor hornuri se face trecerea în revistă a tuturor marilor perioade ale artei. Prezentate ca niște vise arhitectonice, compun un simulacru în care noțiunea de căutare este egală cu pierderea. În acest lucru stă validitatea personajului: el pierde totul din start.

Citește și „Simfonia mută” de Nichita Danilov (fragment)

În „Casa mîinilor” se remarcă lesne hiperluciditatea caracteristică a lui Danilov. În acest continent narativ, în care nu lasă să-i scape nimic, se construiesc tot soiul de etape ale atingerii, toate sub semnul unei convulsii continue: „Îmi întindeam mîinile și le prindeam din zbor. Apoi le aruncam mai departe, în gol. Ele ricoșau din vid, lovindu-se de un perete invizibil, inexistent, care mărginea lumea de aici de cea de dincolo”. Și încă: „Mîinile cuiva te modelează și te plămădesc din nou, ca să vezi ce n-ai văzut și să simți ce n-ai simțit și să trăiești tot ce n-ai trăit și nici nu vei trăi vreodată”. Mîinile par a avea aceleași proprietăți ca reprezentările picturale despre care vorbeam anterior, pentru că revin obsesiv, dar sub altă formă, și, în consecință, autorul reușește o foarte fină translație a propriei utopii. Dar, în cazul de față, această utopie se extinde pînă la implozie. Un astfel de text constituie, din punctul meu de vedere, în ciuda acumulărilor de stări, un moment de respiro, deoarece își eliberează semnificația de sub orice constrîngere interpretativă.

Nichita Danilov reușește să întocmească un imaginar specific al acestei cărți, fiecărui text corespunzîndu-i un simbol tutelar pe care îl distribuie în dimensiuni diferite, dar îi atribuie aceleași caracteristici. Astfel, se formează o punte de comunicare între toate dimensiunile construite, pentru că împart aceeași materie. Nivelul reprezentării este cel care diferă, dar receptarea permite elementele comune despre care vorbeam.

Mai mult, în alcătuirea acestui imago mundi intră atît discursul care își păstrează vigoarea pe parcursul tuturor textelor, cît și caracterul său polifonic. Scriitorul depozitează o serie de concepte prin care se vizitează mai multe categorii ale conștiinței depline, fapt pentru care fiecare voce se multiplică, se lasă contaminată pe măsură ce înaintează povestirea.

Nichita Danilov, „Simfonia mută” (povestiri), Editura Polirom, Colecția „Fiction Ltd”, Iași, 2022