„Zahăr ars” de Avni Doshi (fragment)

Vă invităm să citiți un fragment în avanpremieră din romanul „Zahăr ars” de Avni Doshi, roman aflat în curs de apariție la Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu (traducere și note de Anca Dumitru).

„Cartea anului 2020“ în publicațiile The Guardian, The Economist, The Spectator și la NPR • Roman câștigător al Sushila Devi Award 2021 • Nominalizat la Women’s Prize For Fiction

Maternitatea ca sursă de împlinire sufletească și dragoste necondiționată este nemilos examinată în impresionantul roman de debut al lui Avni Doshi, căci ambivalența sentimentelor leagă cele două personaje centrale, mamă și fiică – Tara și Antara. Atracția și respingerea până la anulare, după cum înseși numele lor par s-o indice, le poartă pe căile complicate ale memoriei – cea pierdută, cea mult prea acută, cea care-și caută o supapă, cea care tânjește după vindecare. Relația dintre ele se rescrie permanent, și nu de puține ori seamănă cu o vânătoare în care rolurile se schimbă imprevizibil. Pierderea memoriei care o afectează pe Tara e reală? Amintirile Antarei sunt adevărate? Efortul ei de a recupera crâmpeie incerte și emoții irosite se transformă într-un act multistratificat și istovitor de redobândire de sine.

Avni Doshi este o scriitoare de-o precizie chirurgicală și de-o inteligență ascuțită. Acest roman despre resentimentele dintre mamă și fiică și despre rănile profunde și intime din miezul istoriilor de familie taie ca o lamă – deopotrivă periculos și frumos.

Elizabeth Gilbert

„Avni Doshi este nu numai o o foarte talentată autoare, ci și o artistă. Știe foarte bine în ce constă diferența dintre o tușă și o umbră – amândouă încep la fel, dar intenția și stilul le alimentează deosebirile. Propozițiile sale sunt trasate cu precizie. Nici un cuvânt nu este irosit, nici un balast nu găsești, nici o înfloritură în spatele căreia să te ascunzi. O voce fără zorzoane, directă, de o asiduitate și originalitate care te bântuie.“

New York Times Book Review

„Captivant și teribil de inteligent, dezarmant de spiritual și onest.“

Sunday Times

Avni Doshi

Zahăr ars

Am deschis ochii în fața unei clădiri de cărămidă, cu un acoperiș abrupt, mascat parțial de copaci. Un model ca al ceramicii portugheze. Am conturat cu vârful degetelor formele verzi diamantine. Nani era lângă o femeie aplecată, îmbrăcată în alb.

— Sora Maria Tereza, a spus călugărița. Adulmeca și se lăsa periculos spre dreapta atunci când pășea, iar sub strai părea să mai ascundă un cap.

Dinăuntru, școala părea altfel decât văzută din față. Cărămida roșie făcea loc unei curți întunecoase. În depărtare, nişte pui de maimuță se bălăngăneau printre crengile copacilor. Pământul de dincolo de poarta neagră se schimonosea într-o râpă. De-a lungul aleii erau ghivece ceramice pline cu arbuști uscați. Copacii champa nu aveau floare. Pe lângă noi au trecut niște fete îmbrăcate cu fuste și bluze albastre. Pantofii le erau lustruiți și aveau codițe împletite, lucitoare, care rămâneau bățoase atunci când pășeau.

— A fost un incendiu anul trecut, la dormitoare, ne-a explicat călugărița. Fetele stau în gymnasium până când se termină lucrările de reconstrucție.

Dincolo de ușile duble de acces în gymnasium se aflau patru rânduri de paturi, iar dulapurile se întindeau dintr-un capăt al culoarului până în celălalt. Noaptea, paturile erau pline cu fete în uniforme întunecate și cu părul împletit strâns.

— E drăguț, a zis Nani. A mângâiat cearșafurile în carouri. Mami s-a trântit pe un pat. Nu scosese o vorbă toată ziua și stătuse cu ochii plecați. Gura îi era neclintită.

Sala de mese era o cavernă mare fără ferestre, la parterul clădirii principale. Mi s-a făcut greață de la mirosul înțepător.

— Bag de seamă că nu ești obișnuită cu peștele, a spus călugărița.

Câteva ore mai târziu, mașina roșie a ridicat un nor de praf în urma ei, îndepărtându-se pe drum, îndepărtându-se de mine. Mi-am imaginat cum mami se întoarce și îmi face semn s-o rup la fugă spre ei. Când m-am frecat la ochi și m-am uitat după ea, deja nu se mai vedea.

Anul meu la școala cu internat avea să fie ultimul în care să fim despărțite, cel puțin până mult mai târziu, când am crescut și am plecat pentru că așa am vrut eu, împotriva voinței ei și fără consimțământul ei – dar pe atunci nu știam asta, tot ceea ce cunoșteam era doar trecutul, când voința și consimțământul meu erau puse în joc. Când m-am întors la Prune, am pătruns în casa cea nouă a mamei ca un străin.

La școala cu internat, mi-am păstrat lucrurile după principiul „ușor și puțin“, limitând totul la strictul necesar, în eventualitatea că va trebui să plec. Fiecare obiect era gândit, evaluat, iar vieții îi lipsea greutatea necesară pentru a-ți înfige rădăcinile, lăsându-mă într-o stare de greață permanentă din pricina schimbărilor de presiune.

Pe patul meu, în dormitor, când m-am apucat să-mi despachetez lucrurile, stătea o fată subțirică, cu ochelari cu lentile bifocale. Trupul îmi era străbătut de un tremur pe care nu-l puteam opri. Fata, dimpotrivă, era liniștită și în largul ei. Își purta șosetele trase până peste genunchi și avea o cicatrice mică deasupra buzei.

— Eu sunt Mini Mehra. Am patul de lângă al tău.

Mini mi-a explicat că viața la Mănăstirea Sfânta Agata era conformă cu alfabetul de la un capăt la celălalt. Lamba și Mehra aveau să fie una lângă cealaltă pentru toată durata școlii, asta dacă nu se vor ivi alte fete al căror nume să înceapă cu L sau M care să se interpună între ele. Era din Mahabașeshwar, unde trăise într-o locuință semidecomandată împreună cu frații și părinții ei. La cină, m-a învățat cum să acopăr peștele cu daal galben pentru a-i schimba gustul. Mi-a explicat că bilele ovale erau ouă fierte, care puteau fi decojite, și erau cel mai gustos lucru din farfurie. După prânz, mi-am golit stomacul într-un ghiveci de flori.

Citește și „Prietena mea Natalia” de Laura Lindstedt (fragment)

Cu timpul, am învățat câteva lucruri și de una singură. Aveam voie să facem baie de două ori pe săptămână, în apă călduță, indiferent de anotimp, dar părul nu aveam voie să-l spălăm decât o dată. La fiecare șase luni, ni se distribuiau câteva linguri de ulei de castor pentru a preveni constipația, care îi afecta pe copii și pe profesori deopotrivă. Am învățat singură să-mi curăț pantofii, să mă leg la șireturi, să-mi împletesc părul și să fac patul.

Directoarea Maria Tereza mai avea un nume, unul dat de elevi – era cunoscută drept Teroarea, iar în cea de-a doua mea zi la Sfânta Agata am aflat și de ce. În vreme ce ceilalți elevi învățau istorie, știință, engleză și matematică, eu urma să fiu încuiată într-un mic birou, împreună cu ea. Dinapoia mesei ei de lemn închis la culoare și sub un crucifix mare, auster, era poza unei femei tinere, al cărei trup fusese îndesat într-o rochie ca un ciorap. Femeia cu pielea întunecată stătea ușor înclinată. Buzele ei roșii surâdeau, iar soarele care venea pe fereastră îi acoperea partea stângă a chipului. Semănau, dar nu suficient pentru a fi înrudite. În prima mea zi în acea cameră m-am uitat la fotografie și am vrut s-o întreb pe călugăriță cine anume era femeia aceea, dar am decis să aștept o vreme, să las să treacă ceva timp, până când ajungem la un soi de legătură de prietenie. Mai târziu mi-am dorit să fi profitat de ocazie de la bun început.

— Nu sunt sigură cum o fetiță poate să ajungă o creatură mare, de dimensiunile tale, și să nu știe să citească, a spus.

Am așteptat, gândindu-mă ce să răspund.

— Pe documentele tale apar numele mamei tale și al tatălui tău, dar tu porți numele mamei. De ce?

Am deschis gura, dar limba îmi era ca de câlți.

— Nu contează. Îmi imaginez cam care e răspunsul. Deschide cartea cu litere și povești.

Am răscolit prin vraful de cărți și am găsit-o. Înainte să apuc să o deschid de-a binelea, mâna ei a izbit-o pe a mea.

— Ce-i asta?

Cartea fusese acoperită cu hârtie. Nu prea bine. Mini încercase să-mi arate cea mai rapidă cale. Pe prima pagină a manualului erau litere scrijelite cu creionul, alcătuind ceva ce ar fi trebuit să fie o propoziție.

— Tu ai scris asta?

— Nu.

— Știi să scrii? Ești o mincinoasă?

— Nu.

S-a întins și m-a ciupit de obraz, răsucindu-mi pielea între degete. Am simțit cum o unghie sparge epiderma.

— Ia pagină cu pagină și șterge orice semn. Cărțile astea erau curate lună când ți-au fost date. Așa le vei păstra!

Am început să dau paginile repede, dar cu blândețe, ca să vadă că respectam cartea și cotorul ei. A părăsit biroul, lăsând ușa să se trântească în urma ei. Greșea, cărțile nu fuseseră neatinse. Câteva dintre pagini erau îndoite. Pe la colțuri erau mâzgălite. Mă gândeam câte fete vor mai fi citit tocmai cartea aceea, câte vor fi stat exact în acel birou înaintea mea. În timp ce-mi frecam obrazul care încă îmi ardea, mi-am dat seama că erau desene ale unor copii de patru ani. La vârsta mea, deja citeau cărți și memorau tabele întregi. Am deschis la o pagină cu pete de verde și albastru, cer și iarbă. Era ușor să citesc imaginea. Îmi treceam degetele peste literele negre de sub ea. Puteau însemna orice. În centrul imaginii era un copac cu un trunchi gros, mare, fin, așa cum nu văzusem niciodată în Prune. La baza lui stăteau o fată care ținea o minge portocalie. În colțul imaginii, o pată întunecată. Am început să o șterg cu guma și s-a estompat, luând cu ea și o bucățică din cer. Nu am înțeles pata aceea. Nu avea nici un sens. Nu spunea nimic, nu însemna nimic. Doar secționa pe din două albastrul deschis. Mingea din mâna fetiței avea dungi. Nu ar fi văzut nimeni dacă aș mai fi adăugat una. Mi-am sprijinit creionul în centrul ei și am tras până spre margine. Și așa avea o linie în plus. O linie ca cea neascultătoare din colț, dar aceasta nouă își găsise locul în imagine și putea sta acolo fără a da naștere la probleme. Încă o linie putea să fie desenată pe rochia galbenă a fetiței, în jurul gulerului care se curba formând un volan în formă de S.

Cineva mi-a smucit coada împletită și capul mi s-a dus pe spate. Privirea mi-a ajuns în tavan. M-am uitat la chipul sorei Maria Tereza. Saliva i se adunase la colțurile gurii.

— Eu îți spun să ștergi toate mâzgălelile și tu ce faci? Păși greoi, uitându-se la pagină. Nici n-a trecut prima ta zi aici și deja vandalizezi? Mi-a luat creionul din mână și a arătat spre carte.

Am început să șterg, dar linia nu dispărea. Spre deosebire de albastru, galbenul a devenit noroios, aproape verde. Rochia fetiței s-a diluat spre gât. M-am oprit din șters și mi-am lăsat mâna pe masă. Transpirasem din cap până-n picioare. Sora Maria Tereza și-a aplecat capul să se uite la imagine și, fără preaviz, mi-a înfipt creionul în dosul palmei.

Ne-am uitat amândouă la mâna mea, la creionul care ieșea din ea, asemenea copacului din imagine, înălțându-se din iarbă. Am urlat, mai întâi văzându-l, dar nu am simțit nimic până când o durere, care nu semăna cu nici o alta de care îmi puteam aminti, a început să-mi urce pe braț.

Sora Maria Mathilda, care ne administra medicamente, a folosit două mingi de vată pentru a verifica să nu fi rămas așchii în interiorul mâinii. A fost blândă, dar nu m-a atins mai mult decât era necesar. M-a lăsat să plec după ce mi-a pansat mâna cu tifon.

— Ce-ai pățit? a întrebat Mini.

— Teroarea, am spus, încercând să nu plâng.

Gura lui Mini s-a deschis ca un O perfect când i-am povestit despre gaura din mâna mea.

— Nu are voie să facă așa ceva!

Mi-am desfăcut și mi-am strâns pumnul. Încă nu învățasem să mă indignez.

În dimineața următoare sora Maria Tereza a început lecțiile cu mine. Nici una din noi nu a spus nimic despre ziua precedentă. În zilele când eram înceată, incapabilă să țin pasul cu ea, își înfigea unghiile în pielea mea, găsind de fiecare dată un loc nou-nouț. Dacă la mine sau la temele mele nu era totul cum trebuie, primeam o riglă peste încheieturi sau peste dosul gambelor. Am învățat cuvinte ca „păcat“. Am învățat că a fi curat nu are nici o legătură cu a te spăla.

Fragment din „Zahăr ars” de Avni Doshi, traducere și note de Anca Dumitru, colecția „Raftul Denisei”, Humanitas Fiction, 2021

Avni Doshi s-a născut la New Jersey, în 1982, și în prezent locuiește în Dubai. A obținut o licență în istoria artei la Barnard College, New York, și un master în același domeniu la University College London. Deși a crescut în Statele Unite, a petrecut mult timp și în Prune, India, la familia mamei sale. Mai târziu, a locuit vreme de șapte ani în India, fiind curator pentru diferite galerii. A colaborat la British Vogue, Granta, Elle India, Harper’s Bazaar India și The Sunday Times. A primit Tibor Jones South Asia Prize în 2013 și Charles Pick Fellowship în 2014. Romanul ei de debut, Zahăr ars (Burnt Sugar; Humanitas Fiction 2021) a fost publicat pentru prima dată în India, în 2019, cu titlul Girl in White Cotton, fiind nominalizat la Tata First Novel Prize și câștigând, în 2021, Sushila Devi Award. Odată cu apariția în Marea Britanie cu titlul actual, a fost finalist la Booker Prize în 2020 și s-a aflat pe lista nominalizărilor la Women’s Prize for Fiction în 2021. A fost declarat „Cartea anului 2020“ de The Guardian, The Economist, The Spectator și la NPR. Este în curs de traducere în peste 25 de țări.