Cartea săptămânii

António Lobo Antunes sau terapia hipnotică a scrisului

A apărut recent în româneşte, la Humanitas Fiction, un nou roman semnat de inegalabilul scriitor portughez António Lobo Antunes – „Până ce pietrele vor deveni mai uşoare ca apa” (traducere din portugheză şi note de Dinu Flămând şi Anca Milu Vaidesegan). Publicat în 2017 – şi rapid tradus în română –, romanul acesta amplu, cu titlu lung şi poetic, este extrem de puternic, considerat de Antunes poate cel mai bun roman al său (ajuns aici la al 29-lea roman, nimic din suflul acestui teribil scriitor nu s-a pierdut!), şi excelent primit de critică. Anul trecut, pe vremea aceasta, am avut ocazia de a-l asculta pe Antunes la Bucureşti, cu prilejul lansării unui alt roman al său, „Pe râurile ce duc…” (publicat în 2010, tradus la noi de Dinu Flămând, şi apărut în 2018, tot la Humanitas Fiction) – roman care vorbeşte despre propria boală, despre obsesia morţii, despre recursul la/refugiul în memoria copilăriei. Antunes a mărturisit atunci că, deşi a cochetat de foarte tânăr cu literatura, momentul în care a simţit că are ceva de spus în acest sens a fost după experienţa traumatizantă ca medic militar în războiul colonial din Angola (între ’71-’73). Ei bine, trauma acestui război – prezentă în toate cărţile sale – revine puternic în „Până ce pietrele vor deveni mai uşoare ca apa”, în care vocea principală e aceea a unui sublocotenent portughez care se întoarce din război cu un copil negru, pe care-l salvează din satul african masacrat de plutonul lui (sunt ucişi inclusiv părinţii copilului).

Lansarea cărţii la Librăria Humanitas de la Cişmigiu: Adina Diniţoiu, Anca Milu Vaidesegan, Dinu Flămând, Denisa Comănescu (de la stânga la dreapta). Foto: Mihaela Petre

Regăsesc, în titlurile celor două romane, aceeaşi imagine heracliteană a apei care curge, a curgerii înseşi, şi văd în ea o imagine excelentă pentru tipul de scriitură marca Antunes: o scriitură fluidă, care antrenează aluviunile memoriei, le face mai uşoare, le topeşte, le duce cu ea, într-un cuvânt, le transfigurează şi poate chiar le vindecă, într-un soi de terapie hipnotică. Antunes este, esenţialmente, inventatorul unui stil (diferit de al lui Faulkner, Proust sau Virginia Woolf) care l-a impus drept unul dintre marii scriitori contemporani (universali), şi aş reţine acest trio în definirea lui: scriitură – hipnoză – terapie. Frazele sale ample, eliptice, fără punctuaţie şi sintaxă, aglutinează simultan mai multe voci într-un singur flux verbal, un flux al memoriei transindividuale, în cele din urmă. Antunes numeşte această scriitură „delir organizat”, fiindcă în spatele paginii finale se află, paradoxal, o disciplină şi un control al scrisului. Dar miza scriitorului nu este numai estetică, ci şi existenţială, pentru că frazele lui hipnotice pleacă de la un conţinut de viaţă, de la o substanţă existenţială – biografică în primul rând, dar nu numai (a se vedea formaţia lui de medic psihiatru, influenţe ale psihanalizei, ale teoriilor inconştientului ş.a.m.d.).

„Eu nu fac romane – declară Antunes, în răspăr cu percepţia curentă a romanului (naraţiune, personaje, intrigă) –, nu spun poveşti, nu pretind să distrez pe cineva, nici să fiu amuzant, nici să fiu interesant; vreau numai ca pietrele să devină mai uşoare ca apa.” Aşadar, scriitorul portughez nu e interesat de naraţiune, de conturarea unor personaje, de morală, divertisment etc. în scrisul său, ci de sondarea şi transfigurarea marilor teme care definesc condiţia umană – „pietrele” existenţei noastre – boala, durerea, iubirea, moartea, cu o variaţie în acest roman: războiul, respectiv destinul de tragedie antică al personajelor-voci.

Cele câteva elemente epice ale cărţii, care conturează destinul de tragedie antică al personajelor, sunt anunţate încă de la început, din primele două pagini-prolog, în care vocea narativă aparţine unei verişoare a sublocotenentului portughez întors din război cu copilul negru în vârstă de cinci-şase ani. Peste aproape patru decenii, băiatul negru – integrat în familie, la Lisabona, alături de tatăl şi mama adoptivă, şi de o soră vitregă, şi căsătorit cu o femeie albă rasistă (numită în carte Excelenţa Sa) – îşi va ucide tatăl. Crima se va produce cu ocazia ritualului anual al tăierii porcului, tradiţie pe care familia o respectă cu regularitate, deşi în casa rurală părintească unde ea se desfăşoară nu mai locuieşte nimeni. Odată cu înjunghierea animalului, fiul îşi va înjunghia şi tatăl adoptiv – un gest care pare dincolo de voinţa, de inteligenţa, de afecţiunea lui, precum în tragedia antică –, răzbunându-se astfel pe militarul care îi mutilase şi ucisese părinţii în satul angolez. Imaginea tragică – foarte expresionistă – a uciderii tatălui adoptiv (simultan cu aceea ritualică a uciderii porcului) îl izbeşte pe cititor încă din prologul cărţii, urmând ca întregul roman să se întoarcă în timp, prin vocea şi memoria întregii familii a sublocotenentului (tatăl însuşi, mama adoptivă – bolnavă de un cancer denumit eufemistic pietre la rinichi –, fiica, băiatul negru, soţia albă a acestuia, verişoara sublocotenentului pe post de voce a corului antic). Începutul şi finalul cărţii se încheie simetric, cu această imagine-efigie:

„-Băiete
la fel cum şi mama mea a spus
-Sunt bine
întotdeauna a spus
-Sunt bine
ba chiar cu o zi înainte să moară s-a fardat
-Sunt bine
în ciuda faptului că tatăl meu jos pe ciment şi eu în genunchi lângă el, aproape îmbrăţişându-l, până la sosirea jandarmilor, în timp ce martie a început deodată să izbească cercevelele ferestrei deschise”.

Scriitura poetică, aglutinantă dizolvă temporalităţile (trecut, prezent, viitor) şi realitatea, ca într-un joc al memoriei transindividuale – personajele însele nu au nume, nu au contur, sunt nişte „umbre” (cum spune Dinu Flămând în prefaţă), simple voci ale conştiinţei sau poate chiar ale inconştientului, prinse în vraja unui flux scriptural hipnotic şi – de ce nu? – cathartic:

„iar în celelalte sicrie camarazii mei care se aflau acolo cu mine uitându-se la ei înşişi fără o vorbă, maşina de cusut a negrului lucrând dezmembrată, vulturi nemişcaţi sus pe cer cercetând puişorii şi nici unul din copiii mei pe şosea, uitându-mă mai bine poate că o aripă de vultur fâlfâia, poate că au uitat sau m-au îngropat în Angola fără ca eu să fiu de acord şi nici salvele de tun nu le-am auzit înainte să coboare sicriul în groapă, neatent ca de obicei, psihologul spitalului către mine
-La ce vă gândiţi?
şi cercul de scaune privindu-mă fix în aşteptare, un motan pe acoperişul casei mă privea şi el cu lăbuţa dreaptă ridicată, intendentul a încuiat cu lacătul magazia
-Nu vreau să vă mai văd acolo
treizeci şi nouă de sicrie ce exagerat, nu vom muri atâţia bineînţeles şi sublocotenentul paraşutist, mic, uscat, nu am să uit niciodată figura lui, aproape de podeţul şubred de pe râul Cambo cu piciorul întins înainte şi restul corpului în spate tatonând minele antipersonal cu vârful atent al cizmei, sublocotenentul paraşutist aşezat în locul psihologului
-Îţi aduci aminte de râul Cambo?”.

Roman intens, care-şi păstrează percutanţa şi energia până la capăt, roman poetic ce vorbeşte în fond despre condiţia umană, „Până ce pietrele vor deveni mai uşoare ca apa” reconfirmă un mare prozator contemporan – unul dintre puţinii autori (şi străini) care urmează să beneficieze, încă din timpul vieţii, de o serie de autor în prestigioasa colecţie franceză „Pléiade”.

António Lobo Antunes, „Până ce pietrele vor deveni mai uşoare ca apa”, traducere din portugheză şi note de Dinu Flămând şi Anca Milu Vaidesegan, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”, Bucureşti, 2019, 398 p.

 

Parteneriat media

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu