De Ziua Culturii Române, am fost la Sf. Gheorghe să lansăm traducerea maghiară a volumului „Sissi” de Pavel Șușară, un poem cît o carte. M-am gîndit că încercăm să reconstruim cumva imperiul spiritual sau spiritul imperiului, spiritul monarhiei, interculturalitatea ei, care s-a emblematizat cumva în figura împărătesei, în jurul căreia s-a țesut o mitologie, deși știm că nu totul, în personalitatea sa, era demn de admirat.
Pavel a vorbit despre relativitatea spațiului și a timpului, despre bănățenii pe cît de pragmatici, pe-atît de fantasmatici, despre o istorie care ne influențează la fiecare pas și pe care o trăim, spunea el, sincronic și nu diacronic.
La sfîrșitul întîlnirii, am citit un fragment din poem, Pavel în românește, eu din traducerea maghiară, și cînd cineva mi-a spus că „a sunat foarte frumos”, am înțeles din nou că pînă și melodia unei limbi te poate atinge, poți auzi frumusețea ei necunoscută pînă atunci.
M-am întors la Tîrgu Mureș plin de speranță că totuși merită, e frumos, se poate, deși știam că nici un ziar pe hîrtie sau online românesc nu și-a luat stiloul în dinți să vină la eveniment. Au fost însă, pe lîngă presa maghiară și publicul maghiar, prietenii români ai lui Pavel, demonstrînd încă o dată că ceea ce e personal are rădăcini mai adînci decît ceea ce e oficial și declarat ritos. Și poate și florile mai frumoase.
Scrie un comentariu