În căutarea frumuseţii

Dostoievski era convins că frumuseţea va salva lumea. Dar dacă ar fi exact invers? Dacă frumuseţea va distruge lumea?

Frédéric Beigbeder, Iartă-mă!… Ajută-mă!…

Lucrând într-o agenţie de publicitate, lui Frédéric Beigbeder nu i-a fost greu să surprindă în romanele sale mecanismul/mecanismele manipulării unei civilizaţii aservite modelor/modelelor de circumstanţă. În mod ironic, acestui mecanism infernal nu-i scapă, pare-se, nici măcar cei care contribuie la buna lui funcţionare. A făcut-o în celebrul roman al cărui titlu era (pe atunci) însuşi preţul cărţii, 99 F (în română a fost numit 199.000 lei), a făcut-o în continuarea acestui roman, Iartă-mă!… Ajută-mă!… (Editura Pandora M, 2007).

Protagonistul celor două romane este Octave Parango, neîndoielnic alter ego-ul lui Frédéric Beigbeder, un tip cinic, fustangiu, dar şi de o vulnerabilitate exacerbată (se ştie, cinismul este masca vulnerabilităţii). În Iartă-mă!… Ajută-mă!…, Octave este trimis în Rusia pentru a găsi viitorul chip care să reprezinte firma de cosmetice Ideal. Este o căutare, iată, a frumuseţii ideale, a unei himere, într-un ţinut himeric, căci Rusia este acel spaţiu în care Iluzia funcţionează cu motorul turat la maximum. Însuşi autorul recunoaşte, într-un interviu acordat lui Dan-Silviu Boerescu, că povestea sa este povestea căutării unei himere, iar eroul acestei povești este supus unei probe căreia, inevitabil, nu-i va face faţă (aşa cum nu i-au făcut faţă nici Don Quijote şi nici alţi căutători de himere): „Să zicem că, la două veacuri după Napoleon, un francez pleacă în Rusia pentru a căuta o altă himeră, cea mai frumoasă femeie din lume. Nu e sublim? E căutarea potirului Sfântului Graal, e un Moby Dick în care balena albă este înlocuită de o blondă cu ochi albaştri…”.

În plus, această căutare mai are o semnificaţie, una metafizică. După cum se spune şi în romanul lui Beigbeder, Platon credea că „setea de frumuseţe este dorul de Dumnezeu”. Cititorul va descoperi în Iartă-mă!… Ajută-mă!… o poveste alertă cu accentuate nuanţe mondene, superficială prin subiect, dar aparențele înșală. Mărturisirile protagonistului – căci avem de-a face cu o mărturisire în sensul tare, mai exact cu o mărturisire făcută unui preot ortodox într-o catedrală din Rusia – se amestecă cu mărturiile altor personaje, cu fragmente din jurnale publicate online, toate acestea conturând o poveste tragică, cu accente pe alocuri groteşti. Este povestea unei crize existenţiale a unui personaj care, într-o lume calpă, tânjeşte după Frumuseţea pură, nealterată. Octave ştie foarte bine de ce se tem oamenii începutului de secol XXI, el însuşi căzând pradă aceloraşi temeri: înaintarea în vârstă, urâţirea fizică, degradarea corporală – toate acestea nefiind altceva decât variațiuni ale angoasei supreme: aceea de a nu mai fi iubit.

Secolul al XXI-lea ar putea fi, pare a ne atenționa Beigbeder, secolul căutării obsesive a tinereţii fără bătrâneţe, priorităţile omului (post)modern devenind din ce în ce mai frivole. „Secolul al XXI-lea nu poate fi iertat că a batjocorit dragostea umană”, sună sentinţa necruţătoare rostită de Octave Parango. În fine, şi metodele prin care sunt obţinute produsele destinate menţinerii unei frumuseţi veşnice sunt unele dintre cele mai bizare. Ca de exemplu, un oligarh rus, deţinătorul, printre altele, şi al unei firme de cosmetice, folosea în produsele sale lapte matern, obţinut de la lăuze mulse într-o uzină din Cecenia, şi lacrimi de fecioară, obţinute de la tinere maltratate în acest scop în nişte barăci din Komsomolsk: „Mii de clienţi din toată lumea plătesc averi pentru a avea un flacon de lacrimi de virgină… Lacrimile de adolescentă se utilizează pentru a pigmenta cocktailuri, pentru a fabrica parfumuri, pentru a săra anumite feluri de mâncare rafinate sau ca medicament afrodiziac. Miliardarii şi le toarnă pe sex ca pe-o apă sfinţită”.

De ce, însă, Beigbeder şi-a trimis personajul tocmai în Rusia? Iată răspunsul dat de autor: „În momentul de faţă, Rusia îţi oferă toate posibilităţile de a trece printr-un catharsis moral: este Babilonul, Sodoma şi Gomora, toate la un loc. În acelaşi timp, este mult mai liberă decât Franţa, şi mult mai înspăimântătoare. E un Gulag combinat cu Disneyland. E şi un laborator al libertăţii imposibile. O libertate dată de capitalismul sălbatic, de pornografie, de droguri, de marile companii care violează presa din toate poziţiile, de totalitarismul repede recuperat, de moarte sub toate aspectele ei”. Un adevărat purgatoriu, în care sufletele slabe sunt învinse. Interesantă este şi mărturisirea oligarhului mai-sus menţionat:

– Iubesc Rusia ca pe mama mea alcoolică.
– Mama ta este alcoolică?
– Da, însă tot o iubesc. E beată moartă, bea până cade sub masă, dar e mama! Mi-ar fi plăcut să mă car, ca Berezovski sau Abramovici, însă nu pot. Mai întâi fiindcă sunt incapabil să trăiesc în altă parte decât în locul acesta vechi, îngheţat şi împuţit: curva mea de ţară!

În cele din urmă, Octave va găsi frumuseţea la care visase doar pentru a o pierde, din dorinţa de a-şi demonstra că a rămas acelaşi cinic dintotdeauna. Iartă-mă!… Ajută-mă!… este o poveste despre singurătate şi despre o lume din ce în ce mai alienată, în care superficialitatea şi frivolitatea tind să devină incontestabile valori de bază.

Frédéric Beigbeder, Iartă-mă!… Ajută-mă!…, traducere din franceză de Doru Mareş, Editura Pandora Publishing, București, 2007, 196 p.