„Omul pierdut” și o navă pierdută

Când am zărit din mașina agentului profilul lui „Normandie” la terminalul de containere de la Hamburg, am simțit, într-un fel nelămurit, că la bordul acelei nave elegante, care lega Orientul Îndepărtat de Nordul Europei, voi izbuti să duc la bun sfârșit traducerea lui Hombre perdido, romanul atât de straniu și greu de clasificat al lui Ramón Gómez de la Serna, a cărui formă și al cărui conținut le-aș fi lăsat bucuros să se rotunjească în alte curți, dacă aș fi putut întrezări de la început toate capcanele.

Poate m-au ajutat mai mult – îmi zic uneori – poveștile țesute în timpul voiajului, în pauzele de cafea, în jurul nefericitului containier, decât ce credeam eu că erau abilitățile mele de traducător. Pentru că destinul acelei nave, construită în 1991 de compania franceză CMA CGM, cu mari cheltuieli și mare pompă, a fost unul tragic. Era cel mai mare containier al vremii și, pentru că se prevăzuse construirea lui într-un singur exemplar – se construiesc, de obicei, serii de nave –, i se sortise nu doar un nume cu o rezonanță specială, ci și cele mai scumpe materiale și cele mai sofisticate tehnologii de pe piață. Era o navă ale cărei interioare aveau ceva din finisajele unui pachebot, cu o bucătărie ultradotată, toată din inox, cu o cameră frigorifică pentru vinuri, și alta pentru bere, cu careuri spațioase și cabine foarte confortabile. Îmi amintesc că pe toate prosoapele și schimburile de pat era brodat numele navei, și că, la capul patului, pe noptieră, aveam o veioză cu abajur de pânză stacojie și o pereche de mănuși albe, din piele. Nu mai spun că, atunci când am ajuns la navă, în al doilea echipaj de după dezastru și de după reparațiile din Vietnam, în cambuza de vinuri mai existau câteva zeci de sticle cu etichete demne de luat în seamă, și nu mi-a fost greu să intru în atmosfera poveștii: cum că de ziua lui – împlinea șaizeci de ani –, comandantul francez începuse sărbătorirea în pauza de cafea de la ora 10, susținut de secund, și că, după câteva ore, se mutaseră în timonerie, unde festivalul dopurilor scoase a continuat. Ținând cont că, la botezul navei, sticla de șampanie nu se spărsese, că dracul e, îndeobște, bătrân și foarte insomniac, și că, la ora când trebuiau să schimbe de drum, spre Indonezia, amicii noștri erau bine făcuți, e ușor de înțeles de ce nava și-a continuat parcursul și s-a cățărat pe o stâncă aproximativ cu șaptezeci de metri din corp. Gurile rele spun că, la scurt timp după eșuare, comandantul și-ar fi găsit eterna alinare în preajma unui pistol. Cert e că întâmplarea lăsase urme grele, vizibile chiar și după reparații, și că fisurile pe care le vedeam evoluând – fotografiindu-le și raportându-le armatorilor – mi-au creat o stare specială, fără de care n-aș fi ajuns să-mi duc traducerea la bun sfârșit, nu însă fără a trece, din disperare, prin chinul inventării unor cuvinte: înrubicondulire, borfotreapă, borfocirlă, târfofesă, înzdrențătare, zbârnogroază etc.