Despre „răspândirea unei teorii”

Libertate de expresie sau propagandă?

Prefer să cred că în secolul al XXI-lea libertatea de expresie este un bun câștigat deja de ceva timp.

Nimic nu ar trebui să o îngrădească, să o limiteze, să o controleze. Mediile conservatoare, tradiționale pun mare preț pe respectarea unor reguli nescrise, iar acum, depășite de situație și de vremuri, încearcă să le legifereze cu orice preț, neținând cont de cele mai elementare drepturi ale omului.

Asta s-a întâmplat în aceste zile printr-o modificare a Legii Educației Naționale, modificare adoptată de Senat, în care se stipulează, printre altele, că sunt scoase în afara legii „activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași”.

Adică este interzisă propaganda, nu discuțiile pe marginea acestui subiect. Se subînțelege, însă, că orice discuție poate fi interpretată ca propagandă, motiv pentru care poate intra cu ușurință sub incidența legii. Oricum, propaganda este ea însăși un termen destul de relativ, ușor de identificat doar atunci când caracteristicile ei capătă niște dimensiuni monstruoase, ca în cazurile, de exemplu, ale nazismului sau comunismului. În fond, și această modificare a legii educației este tot un soi de propagandă pentru „revenirea la normalitate” și pentru anihilarea din fașă a „intelectualismului progresist”. Este, de altfel, și o manifestare a temerilor legate de atacurile la care sunt supuse „valorile esențiale ale civilizației occidentale”, oricare ar fi acelea (probabil cele mai importante sunt legate de familia tradițională și de religie).

Despre cuplul „normal” și autonomia mediului universitar

În primul rând, sunt puși la colț, în mod indirect, cei a căror sexualitate nu se încadrează în cutumă, în tradiția de veacuri, ceea ce nu le permite să formeze un cuplu „normal”: bărbat+femeie (în care caz bărbatul este capul, iar femeia gâtul microcelulei care stă la baza societății tradiționale, ca să mă exprim mai plastic). În viziunea celor mai mulți, orice iese din această normă ține de domeniul patologicului sau, în cel mai bun caz, de cel al bizarului. În plus, minoritatea trebuie să se supună majorității, nu s-o copleșească cu părerile ei agasante și chiar deviate. Ca o paranteză, secolul al XX-lea a demonstrat cu asupra de măsură că un cuplu tradițional nu mai rezistă, iar rata divorțurilor este una îngrijorătoare, ceea ce a dus (de foarte mult timp deja) la formarea cuplurilor care refuză căsătoria ca formă de confirmare definitivă a fericirii conjugale. Adică la concubinaj.

În fine, s-ar putea spune că nimeni nu le contestă dreptul de-a a trăi așa cum doresc celor care se manifestă sexual diferit de „oamenii normali”, li se cere însă discreție maximă (care, bineînțeles, presupune și vina provenită din sentimentul că sunt niște „anomalii”). În mediul universitar, studiul creațiilor culturale ale unor astfel de persoane, creații influențate de orientarea lor sexuală, sunt, iată, într-un fel interzise. Sau, mai bine zis, sunt interzise discuțiile care implică și orientarea sexuală a creatorului, discuții care pot fi interpretate cu ușurință ca propagandă pentru astfel de manifestări sexuale.

În al doilea rând, modificarea respectivă afectează în principal învățământul universitar, tocmai acel cuib, în viziunea unora, de nebunii stângiste, comuniste și homosexuale care erodează, pune la îndoială, chestionează în mod eretic, prin materiile sale de studiu, principiile de bază ale unei societăți sănătoase. Oricum am pune problema, autonomia universitară este, chiar dacă în mod indirect, cum am arătat mai sus, îngrădită. Adio studii despre identitatea de gen, adio „Orlando”, adio Virginia Woolf, adio Pedro Almodóvar, adio Xavier Dolan, adio Foucault, adio Simone de Beauvoir, adio feminism, adio teoria queer etc.

Ceea ce e amuzant în toată povestea este faptul că oricum, bănuiesc eu, dar s-ar putea să mă înșel, doar câteva universități de la noi au în curriculum astfel de studii legate de identitatea de gen (o noțiune mult mai largă decât cea stipulată în modificarea legislativă, cu o teorie solidă la bază și cu o bibliografie impresionantă, având în vedere că termenul s-a impus încă din anii ’60 ai secolului trecut).

Este ilar să te temi de așa ceva într-o țară cu o alfabetizare precară și formată în mare parte din zone rurale pline de oameni doborâți de o sărăcie lucie. Nici în orașe viața culturală nu-i prea strălucită, iar cumpărătorii activi de carte sunt jenant de puțini. La fel și librăriile, care nu există decât în câteva orașe mai răsărite ale țării. Situația îmi amintește de teama pe care o aveam de refugiații care la un moment dat au copleșit Europa. La noi nu au existat decât vreo câțiva, și aceia doar în tranzit. Dar mai bine să fim precauți decât să regretăm mai târziu, nu-i așa?

Totuși, prefer să cred, repet, că în secolul al XXI-lea libertatea de expresie este un bun câștigat deja de ceva timp.