Chiar așa: de ce mai citim noutăți? În opinia mea, alegem cărți noi cel puțin din trei pricini.
Mai întîi, pentru a ne exersa judecata de gust, pentru a simți (și a susține public) dacă o carte este bună sau proastă. Din lectură face parte și momentul evaluării, post-lectura, cum declara într-o prelegere Virginia Woolf. Asta înseamnă a fi critic literar „estet” (cititor pur și simplu): a pune ordine într-o bibliotecă, pornind din trecut către prezent, a stabili grade ale plăcerii, dacă această activitate este cu putință: „e bun ceea ce-mi place”, deși „temeiul” judecății mele este insuficient și neconvingător (mult prea subiectiv), dar n-am găsit altul.
În al doilea rînd, pentru a ieși din repetiție și inerție (la un moment dat, cam toți scriu și gîndesc la fel, este vremea micilor hegelieni, a epigonilor), pentru a căuta altceva, un gînd inedit, o formulă originală, un frison nou.
Și, în al treilea rînd, pentru a trăi o formă inedită de plăcere. Înțeleg astfel că „nu numai ceea ce-mi place mie e bun, este bun și ceea ce place altora (celor puțini), și ceea ce mă irită și mă scoate din sărite (la început), și este bun nu pentru că este nou (noul nu reprezintă o valoare în sine decît pentru Nietzsche), este bun pentru motivul că îmi oferă acces la o experiență necunoscută, citesc, așadar, pentru a încerca experiența celuilalt”.
În consecință, de ce (să) citim cărți noi, cînd avem (deja) la dispoziție atîtea cărți bune și sanctificate, întreaga istorie a literaturii universale, clasicii, mii de titluri infailibile? Iată o întrebare importantă (măcar pentru mine). Nu sînt deloc sigur că am dat un răspuns foarte convingător. Și nici nu prea contează.
La întrebarea „de ce citesc cărți noi?” răspund, deci, așa: ca să nu mă usuc prea devreme. Ca să-mi trezesc simțurile. Ca să percep printre cei dintîi, firește, nu am orgoliul de a fi primul, o frumusețe instantanee, o nuanță semantică fulgerătoare. Ca să nu devin repetitiv, maniacal. Ca să nu formulez idei fixe, ci doar idei preferate.
Trăiesc simultan cu niște scriitori buni/răi, geniali/mediocri, nu contează, mai vîrstnici sau mai tineri: este un noroc pentru toți această coincidență temporală irepetabilă, de care nu sînt cîtuși de puțin vinovat, n-am decis eu, dar nici vreun Demiurg malign, este rodul întîmplării, al Fortunei lui Montaigne.
Îi voi citi, așadar, am această datorie. Vreau să trăiesc acum, aici. Vreau să fiu pînă cînd nu voi mai fi…
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu