Pomada episcopală (II)

Vă invităm să citiți cea de a doua parte a prozei „Pomada episcopală” de Marian Ilea. Prima parte poate fi citită în Literomania nr. 201. Lectură plăcută!

8. Povestea străbunicii Şteiner, scrisă de mîna iei într-un caiet cu coperte albe, despre cum s-o dus bărbatu-său, Şteiner Thomas, şi altu’ nu-i!

Cu mineru’ Şteiner o fo’ aşè: l-am luat după ce-am rămas gravidă pe lîngă cabana lui. Şi după ce m-am dus pe jos, pe serpentinele din Pasu’ Gutîiului, pînă-n Mara la baba Pălăguţa care ştiè descînta şi-l ştiè lega de orice muiere. M-o costat o jurincă, aşè mi-a zîs baba. „Treaba a fi ca şi făcută după ce văd jurinca.”

Pălăguţa iera una subţirică, sta răzămată în poarta casei în fiecare zi. Cîte cinci ceasuri. Pîn’ la amiază. Pe garduri îşi punea: ţoluri şi trăişti, gube şi gatii. De acolo îi începea uliţa. Că avè uliţă baba Pălagă.

Acolo m-am dus trimisă de oareşcineva din Mittelstadt care i-o spus mamii: „Asinio, las-o pe Estera să meargă la baba Pălagă, cum ai fo’ şi tu cînd cu Iacubici, şi s-or tomni treburile. Că-i borţoasă, Asinio, şi are burta ascuţită cum ai fo’ şi tu cu Estera, a fi fată şi fetele-s greu de ţînut la casă, aşè c-aveţi nevoie de Şteiner şi pîntru Şteiner ai nevoie de baba Pălagă din Mara”.

„Nu stă locului baba aia”, mi-o zîs mama Asinia Iocubici, c-aşè o chema după bărbat. Arăta spre burta mea şi-şi smulgea părul, zicînd: „Văzut-aţi aşa ceva oareundeva? Spuneţi drept că nu!”, se mai văita baba Pălăguţa. Parcă iera o zvîrlugă cînd o prins a cînta pe uliţa ei şi apoi în casă.

Iera prin iunie, de noaptea de Sînziene, că ne-o prins acolo dimineaţa. Baba s-o apucat a mă juca „Lupu şi oaia”. Iè iera lupu’ şi io ieram oaia, şi cînta şi se văita ca un lup blînd cătră o oaie spăriată. „Daaa… gură proastă-i mumă-sa / Că n-o vrut să sie-a ta / La, lui, la, la, la, la, la!”, zîcè. “Ai, gură proastă-i tată-său / Că n-o vrut să sie-al tău / Şi iară îi da cu la, lui, la, la, la, la, la! ” Şi tăt aşè zîcè baba Pălăguţa. Pînă m-o spăriet. „Da’ băgate-ar în copîrşeu / Ai, în copîrşeu de oglindă / Cînd ţi-a si lumea mai mîndră / În copîrşeu de oiagă / Cînd ţi-a si lumea mai dragă / Şi iară-i da cu la, lui, la, la, la, la, la!” Şi apoi m-o spăriet tare cînd o zîs: „Da’-ţi doresc pînă la moarte / Un căruţ cu două roate / La, lui, la, la, la, la, la!”. Că-mi iera drag de Şteiner. Am tăcut din gură, că mama m-o strîns de mînă de-am gîndit că mă-nvineţesc pîn’ la inimă. „Nu te spăria, fato, c-aşè o fo’ şi cu Iocubici, tată-tu.” Şi alte cîte o mai zîs, „şi iară îi da cu la, lui, la, la, la, la, la!”, în vreme ce pe şporiu, într-o oală verde cu smalţ, fierbè o apă care bolborosè.

Pîn-o zîs că treaba-i gata făcută. Aşè o şi fo’. Păste un an o legănam pe Estera mica în cabana lu’ Şteiner. Baba Pălagă din Mara i-o adus în fiece săptămînă lapte de bivoliţă şi o dată lapte de măgăriţă, cînd o prins fata a tuşi scîrţîit de-am crezut şi io şi Şteiner c-o s-o pierdem. Da’ o scăpat cu lapte de măgăriţă de tusea aia.

Un autor, o carte – „Acei minunați ani” de Marian Ilea

Şteiner mergè la treabă. Cu caii de la mina Iozsa Bela. Vinè pă serpentine pînă la cabană. Oprè la crîşme. Intra şi se culca. O apărut nepoate şi strănepoate, tăte făcute din flori. C-aşè o prins a fi tradiţia Şteinerilor. Şi baba Pălăguţa n-o mai vrut să tomnească lucrurile. Pînă Şteiner s-o umflat la burtă într-o noapte. De cîteva luni umbla cu Bicicleta. Aşè o fo’. L-o dus la corhaz, că iera bai cu inima. I-o făcut o injecţie de s-o dezumflat şi i-o pus un stent la motor.

După aia n-o mai fo’ Şteiner cum o fo’-nainte. La deal împingè bicicleta şi obosè. N-o mai fo’ Şteiner. O prins a umbla cu Golovacs. O prins a-mi spune: „Estera, îi gata, Estera!”. Da’ vezi că n-o fo’ cum o vrut iel. O mai tras patru ai lungi. O prins a adormi la masă. O prins a să-ntinde în pat şi a să trezi de dimineaţă. Pîn’ l-o luat Golovacs, care lucra la antidezrobire la Flotaţie, şi l-o dus la Baziaş la hodină. În staţiunea aia la care mi-o zis doftoru’ că nu-i iera potrivită. „Doamnă Estera Şteiner, trebuia să mă-ntrebi. Acuma-i tîrzîu”, hăpt aşè o zîs doftoru’. Hăpt aşè o şi fo’.

Că Şteiner nu s-o mai trezît din somn într-o dimineaţă. Dormè în patu’ cu spătar de scîndură vopsită verde de la Cabana lu’ Şteiner, ajunsă cîrciuma lu’ Şteiner. Cu strănepoată-sa Estera. Care l-o văzut că nu să dăşteaptă şi sărè pe iel şi păste iel. Da’ degeaba. Şteiner iera plecat prin alte părţi.

L-am adus pe preotul din Mittelstadt, pe fecioru’ lu’ Şteţcu, car-o sfinţît locu’ de mormînt în lateral de cabană, ca să nu spăriem clienţii care vinèu cu autobuzele la crîşma lu’ Şteiner, la cabana lu’ Şteiner.

Toate Esterele lu’ Şteiner o fo’ prezente lîngă piatra de marmură neagră pe care scriè „Şteiner”. Acolo l-o pus şi acolo doarme. Egzact cum o zîs baba Pălăguţa din Mara. Care nu mai îi pe uliţa iei şi nu ştie cum i-o fo’ copîrşeu’ bărbatului Şteiner. Ori poate-o ştiut de la-nceput.

Aşè o fo’. Şi nu cum se zîce în Mittelstadt. Lume o vinit pîn pădurile astea la înmormîntarea lu’ Şteiner. Că iera tăt un copac şi-un miner rezemat cu capu’ de trunchi. Aşè o fo’. Aşè o mărs Şteiner şi ne-o lăsat cu cabana lui, cu crîşma lui. O mînă de Estere ca să-l jelim. Şi aşè o să şi facem! Chiar dacă celelalte Estere îmi zîc că-l văd moţăind prin cabană. Semn că l-om chema pe preotu’ din Mittelstadt să mai sfinţească o dată locu’.