poezia în pijama roz

Simptom patriarhal
colegilor mei

În pridvoare susură glicina,
Contabilul șef își iubește soția,
Nu trebuie să-ți fie teamă, nu,
Vântul de-apus n-o să ne strice via.

Prin gârle se bălăcesc rațele comunale,
Copiii se distrează în mod organizat,
Nu, niciodată lăcustele-albastre
Nu vor năvăli peste sat.

În pridvoare susură glicina,
Noi suntem doi cireși la umbră cumva;
Nu, nu-ți fie teamă, – aici focurile
Pe dealuri nu mai ard, doamne mea.

poezia în pijama roz

poezia în pijama roz
crește napi în spatele casei
ca niște urechi lunguiețe verzi
cu zahărul incert rafinabil totuși
avem bunici cu stare civilă
sigură și părinți cu trecutul nepătat
din păcate noaptea poezia
iese în pijama să planteze
napi în grădina din
spatele casei

***
poezia în pijama roz cumpără doar
conserve cu eticheta
udată de ploi
doar așa simte că
natura încă există sau mâini
neîndemânatice ea încă
mai crede că marfa e o
bucată de timp sau un
început de speranță

***
poezia în pijama roz iubește
gemul de mure și
caracterul deschis al
celor din jur
ea nu își
cunoaște încă destinul dar
știe că ursuleții nu
sunt decât niște biete
desene imprimate așa
să distreze copiii

***
poezia în pijama roz admiră
cantinele publice și scenele
de gen dar nu
prinde nicicând începutul
și nici nu cunoaște pe nimeni
ea doar
privește mirată la farfuriile
sparte și calcă
cu grijă să nu își
rănească picioarele desculțe și
foarte subțiri

***
poezia în roz cine ar
depinde de ea sau numai de
pijama ar fi desigur cu
mult mai frumos ea este chiar
în aceste fibre de
seară chiar în lemnul fără
vopsea de care se sprijină
spinarea subțire și
nici nu începe aici ci doar
aici se îmbracă

***
poezia în pijama roz nu
ajunge niciodată la semnalul
de alarmă din tren ea nu
poate crea evenimente feroviare ea
poate doar flutura batista de la
fereastră deși
nimeni nu a rămas în gară

O apocrifă a lui Kavafis

A fost un poet zgomotos al mahalalei,
Urla prietenilor de soiuri diverse
Despre libertate, despre scris,
Că nu vrea să fie poet de curte, laureat
Și că simte
Cum pana i se frânge sub tiranie.

În luna lui cuptor l-au însurat
Cu o frumoasă circaziană, ochi verzi
Și trup de șarpe lung, obișnuit
Cu toate mărimile.
Era trist și a băut
Cu singurul lui prieten, delirând
Despre adolescență și moartea pasiunii.

A fost mândria mahalalei
Cu chica lui cânepie, cu ochii albaștri,
Puțin miopi, cum urla
Despre poezie și libertățile creatoare.

Tiehnica…

Și brațul tău
Pe care-ncep s-apară dungi albastre.
Piciorul musculos cândva.
Acum grăsuț.

Sunt prea civilizat pentru această
Civilizație. Și-azi-dimineață
Am uitat iar să mă spăl pe dinți.

Și toată „tiehnica” mi-a căzut
În farfuria de supă la amiază. N-am să mor
De poluare. Nu vei fi
Cu nimic mai frumoasă dacă mergi cu o sută la oră.

Nici dacă radioul ne ține suspendați
În muzică și prostii. Nici măcar
Dacă bomba va exploda sau gargaragiii
Vor răguși.

Nu o să se schimbe nimic. Doar metabolismul bazal
Al corpului tău, în care am investit
Miliarde de imagini și neuroni. Doar pistruii
De pe umărul stâng or să lunece
În moartea termică, întocmai
Mult mai însemnatului Univers.

Lied domestic

Prințesa mea e o femeie oarecare,
Are sânii căzuți și fundul cam mare.
Îmi spune „ești leneș, nimic nu te interesează”,
Îmi zice „se vede că nu îți pasă,
Nu-ți pasă”.

Eu îi cânt într-o limbă pe loc inventată,
O mângâi pe gât și-i spun că e minunată,
Ea îmi zice „lasă-mă, lasă-mă, mai bine
Ai căuta capul de la aragaz”. Îmi spune „iar
Ai uitat să iei sana, bine
Că nu ai uitat de revistele tale”. Apoi

Plânge și țipă și sparge o farfurie:
Eu îi spun că e cam rea pentru o aproape soție.
Ea îmi strigă „ești un ticălos, ticălooos,
Nu-ți pasă de nimic” și se apleacă
Și strânge cioburile de pe jos.

Prințesa mea e o femeie oarecare,
Când facem dragoste îmi spune că o doare.
Ea zice: „mai încet, dragule, mai încet,
Știi…„ Ea aproape că plânge și zâmbește și zice:
„Dragule, dragule, dragul meu, încet…”

Poeme din vol. Opera poetică. Volumul I de Alexandru Mușina, Editura Tracus Arte, București, 2015

Foto: Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun (noiembrie 1987).

Alexandru Mușina (n. 1 iulie 1954, Sibiu – d. 19 iunie 2013) a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București în 1978. A fost membru al „Cenaclului de Luni”. A fost profesor de scriere creativă, folclor, literatură comparată la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov. Debut în volumul colectiv Cinci (împreună cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin), Litera, 1982. Volume de poezie: Strada Castelului 104 (1984), Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomografia și alte explorări (1994), Tea (1998), Personae (2001), Hinterland (2003), Poeta, Poetae (2009), Regele dimineții (2009), dactăr nicu & his skyzoid band (2013).