Cînd traduc, traducerea propriu-zisă e abia sfîrșitul lucrărilor. Prima dată citesc volumul în cauză, încerc să înțeleg melodia frazelor, sensurile cuvintelor, sinonimia lor. Îmi mai și notez lucruri, subliniez cîte ceva și mă enervează dacă romanul pe care îl „tratez” nu e al meu să pot face ce vreau cu el. Din acest punct de vedere, probabil că traducerile cele mai bune pe care le-am făcut sînt „Cartea Milionarului” și „Toate bufnițele”. Cartea bănulesciană este pasiunea mea încă din facultate, am avut deci timp să decantez sensurile ei. Romanul lui Filip Florian l-am citit a treia oară într-o tabără de creație dintr-un sătuc de lîngă Cluj unde nu era nici internet, nici semnal pentru mobil: citeam, subliniam și îmi notam cîte ceva.
Acum, cînd m-am apucat să traduc romane de Sándor Márai, mă gîndesc oare ce „voce” din literatura română i-ar corespunde? Scriitorul s-a născut la Kassa (azi Cașovia, Slovacia), în Imperiul austro-ungar, și s-a mîndrit o viață întreagă cu faptul că este un burghez, un păstrător de valori, poate ultimul. Structura lui se aseamănă poate cel mai mult cu a unor Mihail Sebastian sau M. Blecher, sau și mai abitir cu a unor Nicolae Balotă sau Ion Negoițescu. Orășeni prin definiție, burghezi, ultrasensibili și decadenți, introvertiți și culți, ei pot fi asemănați unii cu ceilalți.
În romanele lui Márai, în „Lumînările ard pînă la capăt”, tradus de Anamaria Pop și apărut la Curtea Veche, întîmplările sînt numai locurile de unde pornește meditația sau de unde pornesc dialogurile. Fraza și gîndul – la Márai, acestea „se întîmplă”. „Confesiunile unui burghez” sînt de fapt memoriile scriitorului; „Pace în Ithaca”, amintirile personajelor din „Odiseea”; „Turneu la Bolzano” (tradus de aceeași Anamaria Pop și apărut la aceeași editură), amintirile lui Casanova dramatizate în dialoguri etc.
Vocea acestui personaj introvertit și meditativ al acestui scriitor care s-a scris în nenumărate avataruri: asta trebuie să recreez în română, lăsîndu-mă direcționat de vocea lui „originală” – a scris mereu în maghiară. Sarcină și frumoasă, și grea: un adevărat tour de force pentru un traducător.
În foto: Sándor Márai
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu