Veleitarul

Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta.

Veleitarul ocupă de fapt în viața literară cam acelaşi loc pe care scriitorul îl ocupă în literatură. Ține neapărat să fie, pe lângă altele, bun cunoscător al unui joc de societate – de exemplu şahul. În numele disciplinei sportive, şahul pune pe acelaşi plan un scriitor şi un veleitar adânciți în secretele apărări spaniole. Ba mai mult, veleitarul poate câştiga oricând un ascendent camaraderesc. Vă dați seama ce coeziune poate să existe într-o redacție în care toată lumea joacă şah! O democrație sportivă ia locul ierarhiei, invidia şi eventualele jigniri se rezolvă printr-o partidă mai disputată, ca printr-un duel formal.

Mulți consideră că veleitarul ar fi posedat permanent de invidie, dar fie și pentru asta acesta ar fi obligat să recunoască măcar, ceea ce foarte rar se întâmplă, că e în situația de-a invidia ceva anume, ceea ce nici pe departe nu i se relevă. El se manifestă mai degrabă ca plin de solicitudine şi bunăvoință, dar o bunăvoință subtil gradată: o bunăvoință îndatorată pentru cei mai recunoscuți ca el, o bunăvoință amabilă, o bunăvoință afabilă, una protectoare, una condescendentă, după aprecierea pe care veleitarul, atent, grijuliu și informat, ştie s-o dea fiecăruia pe măsură. Dar în acelaşi timp simte mereu nevola să aiba prieteni, încearcă să păstreze lângă el pe cei care vor s-o ia înainte, sfătuieşte lumea să nu se grăbească, lansează buletine meteorologice alarmante. Veleitarii discută mult şi inteligent, o dexteritate verbală aproape feminină. La fel de mult le place să cunoască viața sentimentală sau mondenă a celor din jur, pentru că, mai mult decât şahul, doar discuțiile despre femei omogenizează relațiile. Pentru că omogenizarea este adevărata chemare a veleitarilor, ei sunt cimentul miraculos. Ce mai tropăim! zice cățelul trecând cu elefantul podul. Uite un exemplu în care inteligentul cațel îl absolvă pe elefant de orice complex de inferioritate.

Orice personalitate literară mai ajunsă pare să aibă nevoie de o suită de veleitari. De ce nu? Nu costă pe nimeni nimic şi toată lumea se simte bine, protector şi protejați, și din statul său major personalitatea poate acționa prin curieri, agenți, reprezentanți şi (uneori) aparent independenți veleitari buni la toate. Pe urmă veleitarul nu se va revolta niciodată. Nu este un nerecunoscător şi în ce idee s-ar putea el revolta, refractar cum este la idei? Va accepta situația dată întotdeauna, ca un spărgător de grevă.

Citește și Duhul din sticlă

Veleitarismul este curabil în prima perioadă, incubația fiind încă neterminată, procesul nu e malign,deşi efervescent (câteva partide de şah jucate într-o redacție nu fac rău nimănui, la urma urmelor, dar când aceste partide de şah au ca urmare un debut editorial lucrurile se mai schimbă). Odată cu prima carte, fruct al bolii lui, prima perlă neagră, veleitarul îşi vede împlinită rațiunea lui de-a fi, are argumente pentru a se justifica, formulează pretenții – tain din rația de cronici, uzează de relații, face comisioane, devine în sfârşit membru activ și deplin al vieții literare.

Putem considera pe cineva responsabil pentru că lnsează veleitari, ratifică impostori, aşa cum nepoțelul lansează baloane de săpun peste pervazul ferestrei? Nu cred. Buna lui credință nu trebuie neapărat pusă la îndoială, mai ales când cunoaştem subtilitatea (jocul de șah probabil îi tentează prin posibilitatea, practic nelimitată, de-a combina), simțul conservării şi puterea de supraviețuire de care dau dovadă veleitarii. Se dau drept tineri aspiranți, nedreptățiți mai tomnatici şi vitregiți crepusculari. Aspiră la premii, aspiră la pagini, aspiră la rubrici, umblă ca și copiii în copitele cailor – şi atunci cum poți să reproşezi cuiva că i-a pus până la urmă la treabă, a investit încredere socotindu-i plini de energie, și ei de fapt erau isterici. Despre ei putem spune, parafrazându-l pe Chesterton, care se referea la un alt sindrom, că „și-au pierdut orice, numai abilitatea nu”.

Astfel descrişi par foarte primejdioşi, ceea ce nu e întotdeauna adevărat – hipoacuzici cum sunt, nu se va considera nici unul ținta acestui pamflet. Le lipseşte ceea ce s-ar numi conştiință de castă, sunt nesolidari și mai consideră chiar termenul,,veleitar” un peiorativ, se prefac a nu se recunoaşte. Deci lipsiți de spirit militar. Nu luptă pentru nici o idee, şi astfel totul se termină odată cu încheierea ciclului biologic. Privit din urmă, câmpul literaturii române pare curat, cu exponenții lui legiuiți și siguri, și, îngăduitori, considerăm veleitarii de mai an enzime şi microorganisme care au activat solul. De ce i-am nedreptăți pe cei de acum?