De ieri, alaltăieri… (XI)

Visul tatei de a mă vedea cândva student oscila între frustrarea de-a nu fi reușit el însuși la facultate și ambiția de a-mi delega mie datoria înnobilării familiei cu statutul râvnit de membru intelectual al ei. De fapt, între a fi student și calitatea de salariat cu studii, cred că prefera prima variantă, cu excepția ocupației de medic. Așa simțeam ori de câte ori se aprindea când vorbea de lucrurile astea. „Să te văd student și pot să mor.” Sau: „Dacă intri la facultate, l-ai prins pe Dumnezeu de picior”. Cealaltă fațetă a dorinței lui se vădea a fi mai mult o revanșă față de superiorii lui titrați pe care, de regulă, nu-i putea contrazice nici când era convins de justețea opțiunilor proprii. „Nu vreau să suferi și tu cât am suferit eu din cauza unor șefi tâmpiți.”

Câteodată ne povestea acasă cum rezolvase unele probleme apărute în tura din care tocmai ieșise. Altădată se închidea în sine și atunci nu era bine să-l abordezi. Alteori înșira spețe anecdotice de-a valma, insistînd asupra comicului sau grotescului la care se expuneau când unii când alții dintre colegi. Nu lipseau nici tragediile morților fulgerătoare datorate infarctului sau apoplexiei. După cum ne spunea, își pierduse o groază de colegi în felul ăsta și, în opinia mea terifiată, cei care depășeau un anumit prag al vârstei, puteau fi numiți supraviețuitori. Tata mai avea până acolo și mă îngrozea spectrul dispariției lui în restul timpului ce i-a rămas. Cel mai mult insista pe divergențele cu anumite persoane, apărute în rezolvarea unor situații delicate. Erau rare, dar se jucau pe muchie și circulația feroviară „pe Predeal”, cum spunea el, a doua ca grad de dificultate după cea dintre Ploiești și București, nu lăsa loc niciunei toleranțe. Dacă uneori simțea că e pus în pericol de ordine îndoielnice, făcea recurs la șefii șefilor lui direcți. Nu dădea întotdeauna bine, nici când i se recunoștea meritul de a fi avut dreptate, sau poate tocmai din cauza aia. Orgoliul funcției trebuie menajat cât se poate, fără însă a periclita într-un grad cât de mic mersul sigur al lucrurilor într-un domeniu care avea renumele de a doua armată. „Bă, să știi că ai avut dreptate!” echivalase ca greutate, la un moment dat, cu toate aprecierile și distincțiile pe care le primise pe parcursul anilor de muncă. După ce încasase afronturi în disputa cu unul din șefi, în cele din urmă tata s-a ales cu girul acestuia sub specia condescendenței: „Bă, să știi că ai avut dreptate!” Șeful nu-și cere iertare spre a nu i se socoti aceasta ca slăbiciune, dar poate drege o situație tratată superficial și rectificată de atenția unui inferior, cu timbrul gâjâital locuțiunii în doi peri: „Bă, să știi că ai avut dreptate!” A păstrat în memoria selectivă satisfacția evidenței de a nu fi greșit atunci când a luat hotărârea de a se opune unei dispoziții potențial periculoase. Nu au contat tonul care-l gratulase sau interjecția ofensatoare. Important a rămas faptul că dreptatea se poziționase de partea lui, cu recunoașterea celuilalt: „…ai avut dreptate!”

Citește și De ieri, alaltăieri… (X)

La fel ca mulți alții, era cucerit de prestigiul de care se bucurau medicii. Și-ar fi dorit să urmez medicina și să o practic la adăpostul rețetelor prescrise pacienților admirativi și supuși. Nu-i surâdea perspectiva de a opera în carne vie. Aș fi fost, opina, presat în permanență de eforturi și responsabilități compensate insuficient, indiferent de ramura chirurgicală pentru care aș fi optat. Eu nu eram nici pe departe încredințat că îmi doresc așa ceva. Mi se afișa un proiect îndepărtat căruia nu-i găseam niciun punct de aderență cu înclinațiile mele, pe care le ghiceam în altă sferă. Chiar dacă eram minor, cu preocupări în acord cu vârsta, nu respingeam discuțiile ce puneau pe tapet o posibilă orientare de viitor. Am întâlnit persoane care de mici și-au anticipat și cultivat destinul profesional, fie autonom, fie influențate de alții, în speță de părinți. În cazul meu, studiul muzical pe care îl aprofundam la o școală de profil, îmi canalizase mersul vieții către o destinație conformă. Credeam pe atunci că zarurile fuseseră deja aruncate și în competiția dintre statutul profesional și vocația artistică, cea din urmă căpătase o relevanță hotărâtoare. Licența paternă recurentă „învață, învață și iar învață” sau „învățați, învățați și iar învățați, de la Lenin citire”, sugera propășirea oricărui individ cu ambiție, chiar și a aceluia care, fără talent, s-ar impune cu ajutorul parvenitismului semidoct, adică al acelui dar otrăvit, supra-adăugat modestiei intelectuale. Îndemnul de a învăța putea fi astfel lesne înlocuit cu cel de a fi ambițios. Cred că aș fi putut onora un loc la medicină în câștigul cauzei oneste a studiului și probității profesionale de mai târziu. Ce mi-a lipsit nu a fost capacitatea intelectuală, nici ambiția – cea tenace, nu cea egoistă –, ci crezul. Probabil că aș fi învățat pentru a ști, nu pentru a mă descurca și a parveni. Afectiv însă eram atras către altceva. Către ceea ce, în rezumat se oferise printr-o propoziție pe care aveam să o descopăr mai târziu, anume că inima are rațiuni despre care rațiunea nu știe nimic.

Pe lângă abordările oarecum sobre, mai erau și ocaziile spontane care aveau mai puțin de a face cu profesia ochită și mai mult cu deliciul sau cu gustul. Studiam vioara cu speranța de a deveni violonist așa cum studiam muzica pentru a deveni muzician. Noțiunile violonist și muzician se delimitează semantic de suratele lor lăutărești printr-o sonoritate specifică, marcată cu terminații de nuanță oarecum academică. Un violonist și un muzician sunt altceva decât un viorist sau un muzicant, deși ambele dublete au ca obiect cântecul. Și deși se întâmplă frecvent ca lăutarul să aibă un plus de talent față de muzicianul școlit iar muzica clasică să aibă ca matrice melosul popular, geniul compozitorului, alături de specificul epocii, elaborează până la rafinamentul cel mai subțire temele muzicale, iar interpretul de școală dă execuției instrumentale sau vocale nuanța cerebrală ce surclasează prin expresivitate virtuozitatea tehnică.

Cu tata nu puteam aborda muzica la modul ăsta. Așa că, de multe ori, când la televizor se dădea muzică populară oltenească sau muntenească, era absorbit de ea și îmi repezea câte-un îndemn voinicos: „Uite-așa să te văd și eu pe tine!” Pe mine mă apuca râsul, însă mama, dacă era de față, sărea deranjată că nu asta urmărește să scoată o școală de artă. „Uite-așa, uite-așa!” continua tata și se apuca să tropăie în capul vecinilor de la etajul nouă, până când se termina piesa. Eu, nefiind foarte în clar cu alcătuirea formațiilor populare, mă străduiam să descopăr printre muzicanți câte-o mutră mai ascuțită, eventual cu ochelari de vedere, care să inspire a studiu, eventual în domeniul sănătății. Iscodeam printre vioriști, gândindu-mă că la acordeon sau țambal nu prea aveai cum să dai de vreun doctor. Nu că ar exista vreo incompatibilitate între aceste instrumente și practica medicală, mai ales că ele au, pe lângă complexitate, posibilități cantabile și ritmice incontestabile. Alta era pricina. De câte ori priveam la aceste formații, mă amuzau deopotrivă rânjetele acordeonistului și încordăciunile țambalagiului, când își executau părțile de virtuozitate. Nu puteam accepta ca un doctor să nu-și poată domina posedările inspiraționiste printr-o demnitate a gesturilor care să-i mascheze transa indusă de descântecul lui „Foaie verde”.

La școala de muzică am fost purtat de mama. Acolo, prima dată mi s-a verificat talentul. Am cântat o melodie pe versurile lui Alecsandri, versuri ce se găseau într-o publicație cu ilustrații pentru copii numită „Vestitorii primăverii”, cărțulie ce mi-a rămas în memorie prin culoarea verde predominantă în aproape toate scenele și prin imaginea femeii cu povara răcoritoare ce se îndrepta spre ortaci, în cântec:

„Purtând cofița, cu apă rece,
Pe ai săi umeri albi, rotunjori,
Juna Rodică voioasă trece,
Pe lângă junii semănători.”

Alături de memoria vizuală oarecum carentă, activată mai bine de conținutul cromatic decât de forme, am reținut de-a lungul anilor melodia ce dădea cuvintelor curgere, dublându-le elocința și, deci, puterea de sugestie. Cuvinte drese măiastru cu cântec, spre încântarea minții și a inimii. În fața comisiei am dat expresie sumei de incantații ce fertilizaseră de atâtea ori atmosfera prozaică din apartament, cu pleiada de soli ai unei lumi unduioase. Am cântat singur, în fața unei comisii reci, ceea ce, în duet cu mama, stabilisem ca imn domestic.

Aflarea veștii că reușisem, că nu eram, deci, un bocciu sau un văcar, cum aveam să aflu mai târziu că erau numiți netalentații, nu m-a mișcat în niciun fel. Nu mă puteam evalua de unul singur, dar atunci aveam sentimentul că a cânta este un dat de la sine înțeles și că oricine dorește poate urma o școală de muzică.

Mama avea un mers alert, pe care dealtfel și l-a păstrat până la bătrânețe. În ziua aia am zărit-o venind cu pași mai grăbiți decât de obicei și, descinsă în trombă în sufrageria soţilor Tudor, a exclamat fericită că am reușit. Începusem bine seria de examene, chiar dacă mai târziu reușitele mele vor fi mai chinuite sau vor suferi amânări sine die, unele până când nu vor mai oferi nici măcar bruma de satisfacție a restului mărunțit și sărăcit de prea multa așteptare și care vor echivala în cele din urmă cu semi-eșecul.

Am întrebat-o de câteva ori de ce a ales astfel pentru mine. Aveam doar o curiozitate binevoitoare, pentru că niciodată nu i-am pus la îndoială discernământul pedagogic sau intuiția în ceea ce privește orientarea pe care mi-a dat-o, sau sfaturile insistente venite mai târziu. Exagerările, lipsa de măsură, inadecvarea la accidenții colaterali sau nepăsarea față de contingențele obligatorii instalării, fie și provizoriu, în cotidianitate, mi-au pus la încercare uneori răbdarea de-a o înțelege și acuitatea necesară decelării filonului pur de zgura minereului. Fondul ei grijuliu însă a rămas mereu în acord cu atenția mea, atenţie cuvenită bunăvoinței inspirate, proprii celui sau celei care îți dorește, în mod necondiționat, binele. Putea rămâne la nivelul muzicii pe care ea însăși o interpreta pe scenă ca solistă de muzică populară la tinerețe sau ca membră în cor. Îmi putea da un imbold către cultivarea talentului, atât cât era, la acest nivel mediu care ar fi alăturat-o preferințelor tatei. Dar și-a dorit mai mult pentru mine. Mi-a spus că determinarea de a mă orienta către arta muzicală, nu doar către muzică, îi venise dinspre cinematografie, de unde își luase ca modele pe Berlioz, Beethoven și alții.

Pentru ea, dar și pentru mine, mai târziu, compoziția muzicală întrupa cel mai bine canonul cultural. Literele, citite sau rostite în patria Babilonului, trebuiau traduse, iar traducătorul, cât de bun ar fi, se interpune între autor și public; pe de altă parte, imaginile produc o emoție inferioară puterii de sugestie a sunetului care este înzestrat cu un plus de dinamică. Duhul din litera tradusă suferă de aderenţele mijlocirii, iar cel din imagine de carenţa mimului căruia i se interzice acompaniamentul vocii. A fi compozitor în epoca de aur a marii muzici presupunea zeificarea genialităţii într-o efigie deopotrivă statuară și mobilă, absconsă și specific expresivă. Muzica are o universalitate instantanee în cel mai înalt grad, o putere de înrâurire ad hoc, fără a pretinde efort de însușire ca în cazul lecturii. De asemenea puterea ei hipnotică se prelungește semnificativ în raport cu demersul imagistic. Încremenirea unui tablou sau a unei sculpturi poate fi des-cremenită, dar cu efortul unei imaginații aproape analitice, pe când muzica, dacă nu suferi de maladia mortală a plictiselii, te poartă, pur și simplu, pe durată indefinită.

Adulmecam toate aceste lucruri, în forul meu subiectiv, încă din vremea când începusem să prefer vinilul produs de Balkantoncu înregistrării simfonice, bandei de magnetofon sau de casetofon. Am preluat îndrumarea mamei, ţintind direct registrul nobil al edificiului muzical, pe care mi l-am impropriat ca preferinţă, fără vreo ignire, fără să-mi învârtoşez muşchii snobismului spre a forţa accesul ca intrus în sfera apolonică. Eram totuşi puţin surprins că ea nu îmi împărtăşea melomania care pe mine mă forma organic. Prefera, ca şi tata, muzica populară, cea ardelenească, însă. Dar, spre deosebire de el, nu mă voia acaparat de aceasta, ci de cea clasică, cea care mă cucerise şi care mi se contura, simţisem eu la un moment dat, ca perspectivă şi crez.

A ales să studiez vioara. Mi s-a spus aproape din capul locului că este cel mai greu instrument şi că pentru a performa e nevoie de ore întregi de studiu zilnic. Am aflat, pe urmă, că cei mai mari compozitori fuseseră mai întâi interpreţi foarte buni. Cu timpul, însă, am înţeles că atât tehnica interpretativă cât şi puterea de creaţie componistică presupun dotări native pe care eu nu mi le-am putut identifica, în pofida multelor ore de muncă în faţa portativelor scrise ori nu. Auzisem de raportul enescian dintre inspiraţie şi transpiraţie, net favorabil celui de-al doilea, dar ajunsesem să fiu convins că volumul de muncă, oricât de extins, nu putea egala vreodată ca efect, rolul intensităţii talentului. La nivelul rarefiat al performanţei, în alcătuirea artistului concură multe calităţi, iar alături de ele, în dispunere concentrică, se află volutele unui destin mai mult sau mai puţin favorabil, cu determinaţii ce decurg din datele fortuite ale identităţii fiecăruia. Întâmplarea de-a te fi născut şi format sub anumite auspicii, într-un anume timp şi loc, dau vieţii fiecăruia predispoziţii către împlinirea unui scop şi, bineînţeles, că de atingerea sau de neatingerea acestuia depinde configurarea destinului.

Lovindu-mă de propriile limite, m-am regăsit din ce în ce mai mult în rând cu majoritatea orchestrală, apoi, treptat, m-am trezit printre spectatorii din sala de concert a vieţii, bucurându-mă de performanţa celor mai dăruiţi, a celor puţini care, dincolo de medie, dau lumii chipul plastic al umanităţii.

Sursă imagine aici