„Suflete moarte” de N.V. Gogol (fragment)

Cicikov a zărit curând într‑o parte o siluetă, care a început să se certe cu țăranul venit cu căruța. Mult timp nu și‑a putut da seama de ce sex este silueta, dacă este femeie sau bărbat. Avea o îmbrăcăminte absolut nedefinită, ceva ce semăna cu un capot femeiesc, pe cap avea o bonetă așa cum poartă la țară slujnicele de la curtea boierească, numai vocea îi era prea uscată ca să fie de femeie.

„O, e femeie”, și‑a spus Cicikov, dar a adăugat imediat: „Nu se poate! Totuși e femeie!” a decis în final, examinând‑o mai atent.La rândul ei, și figura aceea îl privea cu atenție. Se pare că pentru ea un oaspete era ceva ieșit din comun, pentru că îl cerceta din priviri nu numai pe el, ci și pe Selifan și caii, de la coadă până la bot. După cheile care îi atârnau la brâu și după felul în care îl certa pe țăran cu vorbe destul de dure, Cicikov a conchis că aceasta trebuie să fie, fără îndoială, chelăreasa.

— Ascultă, mătușică, a spus Cicikov, coborând din brișcă, boierul…?

— Nu e acasă, i‑a retezat‑o chelăreasa, fără să mai aștepte sfârșitul întrebării.

Dar după aceea, reflectând puțin, a adăugat:

— Dar ce vă trebuie?

— Am o treabă!

— Mergeți în casă! a spus chelăreasa, întorcându‑se și arătându‑ispatele plin de făină, cu o ruptură mare la poale.

A intrat într‑un antreu mare, întunecos, din care venea un curent rece ca din pivniță. Din antreu a ajuns într‑o încăpere tot întunecoasă,unde pătrundea numai puțină lumină printr‑o crăpătură mare din partea de jos a unei uși. Deschizând această ușă, a ajuns în sfârșit la lumină și a fost izbit de dezordinea de aici. Arăta de parcă în casă s‑ar fi spălat dușumelele și se îngrămădiseră aici temporar toate mobilele. Pe o masă stătea chiar și un scaun rupt, alături de el o pendulă cu pendulul oprit, de care își agățase deja pânza un păianjen. Tot aici era sprijinit de perete și un dulap cu argintărie veche, carafe și porțelanuri chinezești. Pe biroul cu mozaic de sidef, care pe alocuri căzuse și lăsase în urma lui adâncituri gălbui, pline de clei, zăceau fel de fel de lucruri: un teanc de hârtii acoperite cu un scris mărunt, pe care se afla un prespapier de marmură înverzită cu un ou drept mâner, o carte veche în legătură de piele, cu muchii roșii, o lămâie complet uscată, nu mai mare decât o alună, un braț rupt de fotoliu, un pahar cu un fel de lichidși trei muște în el, acoperit cu o scrisoare, o bucățică de ceară desigiliu, o bucată de cârpă adunată cine știe de unde, două penepătate de cerneală, uscate parcă de tuberculoză, o scobitoare complet îngălbenită cu care probabil că stăpânul se scobise în dinți înainte de invadarea Moscovei de către francezi.

Pe pereți atârnau câteva tablouri, îngrămădite la nimereală: o gravură fără geam, într‑o ramă de mahon cu dungi subțiri aurii șicerculețe de bronz în colțuri, lungă, îngălbenită, reprezentând obătălie, cu tobe uriașe și cu soldați țipând, cu tricornuri pe cap și cu cai care se înecau. Alături de ei, jumătate din perete era ocupat deun tablou înnegrit, pictat în ulei, care înfățișa flori, fructe, un pepene tăiat felii, un rât de mistreț și un cap de rață spânzurând în jos. Din mijlocul tavanului atârna o lustră într‑un sac de pânză, care, din cauza prafului adunat pe el, semăna cu un cocon de mătase în care stă un om. Într‑un colț al încăperii era o grămadă cu lucruri mai grosolane, nedemne să stea pe mese. Era greu de spus ce anume se găsea în grămadă, pentru că se adunase atât de mult praf, încât mâinile oricui s‑ar fi atins de ea ar fi părut că poartă mănuși; ieșeau în evidență de acolo o bucată dintr‑o coadă ruptă de lopată și o pingea veche de cizmă. Nu s‑ar fi putut spune în niciun caz că în acea încăpere locuia o ființă vie, dacă prezența acesteia nu ar fi fost semnalată de o bonetă veche care zăcea pe masă. În timp ce studia acest decor ciudat, s‑a deschis o ușă laterală și a intrat aceeași chelăreasă pe care o văzuse în curte. Dar acum a observat că era mai degrabă chelarul, decât chelăreasa; cel puțin, chelăreasa nu se bărbierește, iar acesta, dimpotrivă, se bărbierea și, după cum se vedea, destul de rar, deoarece toată bărbia și partea inferioară a obrajilor semăna cu o țesală cu fire de sârmă cu care se curăță caii în grajd. Cicikov, cu o expresie întrebătoare pe față, aștepta cu nerăbdare să audă ce vrea să‑i spună chelarul. La rândul său, chelarul aștepta să audă ce spune Cicikov. În cele din urmă, acesta, nedumerit de o asemenea perplexitate, s‑a decis să întrebe:

— Dar stăpânul? E acasă sau nu?

— Stăpânul este aici, a spus chelarul.

— Unde? a repetat Cicikov.

— Ce‑i, tătucă, ești orb? a întrebat chelarul. Ia te uită! Păi eu sunt stăpânul!

N.V. Gogol, „Suflete moarte”, traducere de Anca Irina Ionescu, prefață de Antoaneta Olteanu, imprint: Corint Clasici ai literaturii, coordonat de Iulia-Cristiana Stan, Editura Corint, 2022