„The New Yorker” despre războiul din Ucraina

Pe 24 februarie, a început pentru noi toți o nouă eră, una întunecată, în care cuvântul „război”, interzis în Rusia, a devenit unul obișnuit în Europa. În „The New Yorker”, numărul din săptămâna 7-14 martie, David Remnick scrie despre tentativa lui Vladimir Putin de a cuceri Ucraina și de a destitui un guvern ales în mod democratic ca fiind rezultatul unei viziuni dezaxate și imperialiste. Deconectat de tot ceea ce se întâmplă în lume și plin de iluzii, Putin continuă încrezător acest atac, însă, crede Remnick, președintele rus s-a înșelat în privința amplorii consecințelor. Deja sancțiunile economice impuse Rusiei nu mai sunt de mult timp simbolice. Mii de ruși, mai ales din elita urbană, au căutat refugiu în Georgia, Armenia sau Turcia. Pe de altă parte, președintele Ucrainei, Volodymyr Zelensky, a devenit, peste noapte, un simbol al rezistenței, iar mesajele sale din chiar inima frontului, Kiev, au devenit virale. Totuși, concluzionează nu prea optimist același David Remnick, niciun fel de retorică nu te apără de rachete. Ce milă va avea Vladimir Putin, se întreabă editorialistul, pentru populația Ucrainei, în condițiile în care același președinte a șters, în urmă cu douăzeci de ani, de pe hartă Groznîi și mii de civili au fost uciși și nici măcar nu părea atât de pornit ca acum?

Protestatarii trăiau într-o lume în care Rusia ducea un război brutal și inexplicabil în Ucraina, unde bombarda cartierele rezidențiale din Harkov, al doilea oraș ca mărime al Ucrainei. Restul oamenilor din piață trăiau într-o lume în care acest război nu exista.

Masha Gessen, The New Yorker

În același număr din „The New Yorker”, Joshua Yaffa scrie despre populația Kievului adăpostită în stațiile de metrou ale orașului, transformate în adăposturi antiaeriene pentru 15.000 de civili. Relatarea sa începe nu întâmplător cu bombardarea turnului televiziunii din Kiev, din 1 martie, atac care s-a soldat cu cinci victime și care a afectat și Memorialul Holocastului din Babi Iar, un loc în care, în septembrie 1941, au fost uciși 33.000 de evrei. Ironia este imposibil de ratat, scrie Joshua Yaffa, în condițiile în care Vladimir Putin a declarat că acțiunile sale din Ucrania au ca scop dez-nazificarea țării. Tragismul întâmplării constă însă, cum spuneam, în faptul că au existat cinci victime, dintre care patru au fost pur și simplu incinerate pe loc de exploziile bombelor rusești.

Printre civilii adăpostiți într-o stație de metrou a Kievului, se află și Kristina Berdynskykh, una dintre cele mai active jurnaliste politice din Ucraina, care nu a fugit din orașul asediat în speranța că va fi primul jurnalist care va acoperi victoria Ucrainei. „Putin își dă seama că blitzkrieg-ul său a eșuat – Ucraina opune prea multă rezistență –, așa că se va retrage”, speră jurnalista. Dar tot ea recunoaște că: „Ne va face să plătim într-un fel sau altul”.

Citește și Ludmila Ulițkaia, Guzel Iahina și Mihail Șișkin despre războiul din Ucraina

„The War That Russians Do Not See” („Războiul pe care rușii nu-l văd”) se numește articolul semnat de Masha Gessen și publicat, de asemenea, în „The New Yorker”, numărul din 7-14 martie. Masha Gessen scrie despre cum accesul, sau mai bine zis lipsa accesului, la informațiile legate de ceea ce se întâmplă în Ucraina i-a dezbinat pe ruși. Astfel, în timp ce în Piața Pușkin, din Moscova, de exemplu (proteste au avut loc în mai multe orașe din Rusia), protestatarii scandau împotriva războiului dus în Ucraina, oamenii își vedeau de treburile lor obișnuite: „Protestatarii trăiau într-o lume în care Rusia ducea un război brutal și inexplicabil în Ucraina, unde bombarda cartierele rezidențiale din Harkov, al doilea oraș ca mărime al Ucrainei. Restul oamenilor din piață trăiau într-o lume în care acest război nu exista”. Cenzura impusă mass-mediei de Vladimir Putin este, pare-se, una eficientă. Online-ul, cu mediile sale de socializare, Meta, Twitter sau Tik Tok, nu mai există, acestea retrăgându-și serviciile din Rusia, singura modalitate de informare rămânând televiziunea de stat. Masha Gessen constată în articolul său că nu există o acoperire în direct a evenimentelor din Ucraina, nici o recunoaștere a faptului că ceea ce se întâmplă este ceva ieșit din comun, chiar dacă bombele rusești cad asupra zonelor rezidențiale ale Ucrainei, iar economia rusă colapsează.

Lev Gudkov, directorul Centrului Levada, care a fost cândva principala organizație de cercetare a opiniei publice a Rusiei și pe care statul l-a numit acum „agent străin”, a rezumat viziunea asupra lumii modelată de televiziunea rusă: „Rusia este o victimă, așa cum a fost încă de la Al Doilea Război Mondial. Occidentul urmărește să stabilească dominația mondială. Scopul său final este să umilească Rusia și să ia în stăpânire resursele sale naturale. Rusia este forțată să se apere”. Mai mult, a devenit ilegală folosirea cuvintelor „război”, „agresiune” și „invazie” pentru a descrie „operațiunea sa militară specială” în Ucraina. În plus, de curând a fost adoptat un proiect de lege prin care difuzarea de „informații false” despre conflict se pedepsește cu până la cincisprezece ani de închisoare.

„Frumusețea” acestui război, își încheie articolul Masha Gessen, nu constă doar în faptul că poți, dacă trăiești în Rusia, să i te sustragi, să-l ignori fără a ignora însă televizorul, ci și în faptul că, în timp ce în Ucraina mor atât localnici, cât și soldați ruși, autoritățile te asigură că totul este bine, că lucrurile sunt sub control și că „pacea și prosperitatea sunt imediat după colț”.