Despre tăcere și singurătate

Ce se întâmplă atunci când într-un cuplu fiecare dintre parteneri păstrează, adânc ascunse în sine, vechi secrete, pe care nu poate sau nu știe cum să le împărtășească? Și cum fac față înaintării în vârstă și singurătății doi oameni care și-au văzut copiii crescând, apoi plecând de acasă, și care nu au avut niciodată ceea ce se cheamă un cerc de prieteni? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care romanul „Zile din istoria liniștii”, al scriitoarei norvegiene Merethe Lindstrøm, le aduce în fața cititorului.

Apărut în anul 2011 și recompensat cu prestigioase premii literare, tradus rapid în numeroase limbi străine și foarte bine primit de public și de critică, textul acesta este centrat pe relatarea Evei, fostă profesoară, cea care rememorează anii căsniciei sale cu Simon (medic, mai în vârstă ca ea cu peste zece ani) și întâmplările – mai mari sau mai mici – care le-au marcat existența. Pornind de la pretextul reprezentat de progresiva (dar tot mai accentuata) retragere în tăcere a lui Simon, Eva își aduce aminte diverse lucruri, încercând, pe de o parte, să găsească o explicație pentru incapacitatea / inabilitatea de comunicare a soțului ei, iar pe de alta, să se împace, măcar atât cât poate, cu acest nou mod de viață. Astfel, ea povestește cum, cu ani în urmă, pe vremea când cele trei fiice ale lor erau încă mici, un tânăr pătrunsese în casă, iar Eva crezuse că existența lor calmă de până atunci s-a încheiat, simțindu-și amenințată chiar viața. Sau cum atât ea, cât și Simon se împrieteniseră cu fosta lor menajeră letonă, Marija, numai că pe neașteptate lucrurile luaseră o turnură neașteptată, iar cei doi au hotărât să se despartă de aceasta și să renunțe definitiv la serviciile sale. Aparent, nimic spectaculos. La prima vedere, o existență obișnuită și calmă. Numai că, dincolo de aparențe se ascunde totul, iar în spatele păcii și seninătății din viața acestei familii cititorul descoperă detalii tulburătoare, șocante, taine bine păstrate, vinovății niciodată recunoscute până la capăt, îndoieli și ezitări. Iar mai presus de toate, tăcerea. O tăcere de care, în cele din urmă, Simon alege să se înconjoare, cu ajutorul căreia se separă literalmente de lume, tăind aproape toate punțile de comunicare până și cu soția sa, care mărturisește, nu o dată, că se simte (aproape) depășită de această situație: „Am nevoie să povestesc cuiva cum se simte, de ce este atât de dificil să trăiești cu cineva care a devenit dintr-o dată tăcut. Nu e doar sentimentul că el nu mai este acolo. Este sentimentul că nici tu nu mai ești.”

Citește și Rescriind evangheliile

Iar această tăcere e doar ultima redută a unui sistem de apărare personală care s-a dovedit a nu mai putea apăra nimic, de la un moment încolo. Căci, dacă în tinerețe, Eva și Simon își păstrează secretele fie unul față de celălalt, fie față de toți cei din jur, odată cu trecerea anilor și cu inevitabila înaintare în vârstă va deveni evident că această strategie nu fusese nicidecum o soluție. Sau, în orice caz, nu fusese cea bună. Marea taină a Evei – pe care până și Simon o află numai după ani de zile de la căsătorie – este că în adolescență ea avusese un copil, un băiat la care renunțase, dându-l spre adopție. Mare taină a lui Simon – pe care, deși Eva o știe, amandoi decid să nu o împărtășească și celor trei fiice – este că bărbatul e evreu de origine, că s-a născut într-o țară central europeană și, mai mult decât atât, că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost silit să se ascundă împreună cu întreaga sa familie într-un pod, în niște încăperi secrete, descrise oarecum asemănător cu acelea pe care cititorul le cunoaște din „Jurnalul” Annei Franck, pentru a fi la adăpost de autoritățile naziste. Traume, pierderi, renunțări. Iar apoi – și peste toate acestea – tăcerea. Tăcerea insinuată mai întâi în cuplu, iar apoi extinsă la nivelul relațiilor cu toți cei din jur, cu întreaga societate, până chiar și cu cele trei fiice, care, neștiind nimic din tot ce s-a întâmplat, nu pot să înțeleagă ce se întâmplă.

Numai că, la un moment dat, pentru Eva devine mult prea greu să trăiască astfel, iar liniștea de care se simte înconjurată îi pare insuportabilă. Deci, va dori să găsească o cale de ieșire. La început, desigur, rememorând trecutul. Iar mai apoi, încercând să discute cu un preot și, poate, să-și ușureze sufletul. Sau privind insistent chipurile tinerilor pe care îi întâlnește, cu speranța că va descoperi în unul din ei ceva care să-l readucă aproape de ea pe fiul la care renunțase cu atâția ani în urmă. Totul e complicat de faptul că medicii la care îl duce pe Simon sunt chiar colegii mai tineri ai acestuia, Simon fiind doctor, pasionat de profesia sa și convins de vocația pe care o avusese. Iar boala de care suferă el pare a nu fi atât a trupului, fie el și marcat de ravagiile vârstei, cât mai mult ale sufletului, un suflet rănit, îndurerat și atât de însingurat, încât nu mai poate găsi resursele necesare depășirii acestei granițe a tăcerii pe care și-o asumă și care ajunge să îi domine întreaga viață sau cea a mai rămas din ea. În plus, depărțirea de Marija, la început simplă menajeră, apoi prietenă a familiei, poate singura prietenă pe care Eva și Simon au avut-o vreodată, lasă urme adânci asupra amândurora. Marija intrase în viața lor pentru a-i ajuta la întreținerea casei, însă treptat ea devenise indispensabilă nu doar pentru menaj, ci mai ales pentru optimismul pe care-l aducea în sânul unei familii atât de deprinse cu retragerea, cu ratarea și cu îndoiala. Iar sporovăiala ei, entuziasmul ei pentru cine știe ce, ba pentru o carte, ba pentru amănunte istorice avuseseră darul de a-i însufleți pe Eva și pe Simon și a-i ajuta să nu mai simtă atât de acut ravagiile bătrâneții. Numai că, pe neașteptate, toata încrederea, căldura și prietenia se surpă asemenea unui edificiu instabil, clădit pe nisipuri mișcătoare, Marija e concediată, iar cei doi rămân din nou singuri – și de acum încolo, tăcerea pare unica soluție pentru Simon. O soluție care se transformă, pe nesimțite, într-o veritabilă armă ce amenință să distrugă tot ce mai însemna încredere reciprocă în căsnicia celor doi.

Imediat după apariția cărții, cronicarii literari au vorbit despre o creație impresionată în aparenta ei simplitate și voita monotonie, evidențiind capacitatea autoarei de a scrie o poveste de o delicatețe dureroasă, vorbind despre fragilitatea umană și despre toate vulnerabilitățile pe care, adesea, oamenii încearcă să și le ascundă ori să le uite, dar care ies la iveală exact atunci când nimeni nu se mai așteaptă. Căci trecutul, oricât ai încerca să îl ignori, rămâne, totuși, acolo. În urmă, e drept. Însă, totuși, întotdeauna prezent în sufletul fiecărui om. O dramă tăcută a înstrăinării și a însingurării în cuplu, redată fără cuvinte ori scene mari, demonstrând pe de o parte o extraordinară artă a detaliului (bine exersată de Merethe Lindstrøm din volumele de proză scurtă pe care le-a publicat înaintea acestui roman), dar și intuiția psihologiei și a atmosferei, totul spus cu o simplitate dezarmantă, atât de rară în peisajul adesea extrem de experimental al prozei zilelor noastre.

„Zile din istoria liniștii” explorează cu măiestrie tema trecerii timpului și pe aceea a tăcerii, având în vedere mai multe forme pe care aceasta poate să le îmbrace, de la jocurile copiilor care păstrau tăcerea până când era descoperit cuvântul cheie la tăcerea impusă (de realitățile dure ale războiului, de pildă), la tăcerea văzută ca unică soluție (a unora dintre problemele de cuplu) sau la tăcerea-pedeapsă, cea pe care Eva începe să o resimtă la un moment dat, mai ales din cauza durerii (chiar dacă niciodată recunoscute ca atare) pentru abandonarea fiului ei, cu ani în urmă. Iar aceste tăceri, departe de a aduce pacea, au darul de a învălui ca într-un giulgiu vechi (re)sentimente și noi drame, a ascunde spaime și ezitări, dar fără a putea oferi vreodată și leacul sau speranța vreunei vindecări sufletești: „Când el s-a întors, am pregătit cina împreună, în liniște sau într-o liniște care părea să cuprindă un sunet intens, persistent, dar de o frecvență joasă, ca o repetiție.” Toate frământările din sufletul Evei, în ciuda calmului ei aparent, lasă urme adânci, asemenea unor ape liniștite care, însă, sapă în profunzime, deschizând, în cele din urmă, calea spre o foarte posibilă prăbușire în abis. Va reuși femeia să depășească toate aceste dificultăți și să găsească o ieșire din atât de complicatele situații cu care se confruntă? „Seara am citit, fiecare pe scaunul lui, în sufragerie. Amânam momentul. Când am început iarăși să vorbim, era doar o posibilitate. Discutând, ne vom strecura în acel spațiu, m-am gândit, unde vom regăsi totul, cine eram cu adevărat. Cine nu puteam fi. Ceea ce încercaserăm să evităm.”

Merethe Lindstrøm, „Zile din istoria liniștii”, traducere de Ana Suărășan, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2021

Sursă foto: aici