„La Caracas va fi mereu noapte” de Karina Sainz Borgo (fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul „La Caracas va fi mereu noapte” de Karina Sainz Borgo, „Senzaţia literară a anului 2019” (El Confidencial), apărut de curând în colecţia Biblioteca Polirom, seria Actual, traducere din limba spaniolă și note de Alina Cantacuzino.

În Caracas, Venezuela, Adelaida Falcón îşi înmormântează mama – singura familie pe care a avut-o vreodată – şi se teme că, la lăsarea nopţii, hoţii vor jefui mormântul. Nici măcar morţii nu-şi pot afla liniştea aici. Adelaida a copilărit într-o Venezuelă prosperă, care primea imigranţi în căutarea unei vieţi mai bune, locuind împreună cu mama ei într-un apartament modest. Dar acum? În fiecare zi se aşază la coadă la pâine, care se termină invariabil înainte să ajungă la casă. În fiecare noapte îşi astupă ferestrele cu bandă adezivă ca să nu intre gazele lacrimogene împrăştiate de forţele de ordine asupra protestatarilor. Când nişte femei care se dau drept revoluţionare îi ocupă apartamentul, Adelaida se vede nevoită să ia o serie de decizii îngrozitoare pentru a putea supravieţui într-o ţară ce alunecă în anarhie, unde cetăţenii par tot mai învrăjbiţi unii împotriva altora. Dar cât de departe este dispusă să meargă? Romanul Karinei Sainz Borgo este o odă adusă poporului venezuelean şi un memento terifiant al felului în care lumea aşa cum o ştim se poate dezintegra într-o clipă sub ochii noştri.

„O poveste tulburătoare, scrisă cu mare forţă, pe cât de disperată, pe atât de actuală.”

Kirkus Reviews

„O poveste universală… Cu o voce care păstrează un echilibru perfect între răceală şi melancolie, ca a unei jurnaliste care caută şi descoperă realitatea în ficţiune, Karina Sainz Borgo spune o poveste care nu mai este a ei, ci a devenit deja a noastră.”

la Repubblica

„Vocea unei conştiinţe… Un roman scris într-un stil sobru, concis, direct, de o extraordinară forţă expresivă. Pur şi simplu magistral.”

Fernando Aramburu, El Mundo

Karina Sainz Borgo

La Caracas va fi mereu noapte (fragment)

M‑am trezit din somn în zgomot de împușcături. Erau la fel ca cele de noaptea trecută, rafale de alice amestecate, din când în când, cu explozii. Mi‑a luat câteva clipe să‑mi dau seama unde mă aflu. Nu aveam pantofi. Eram înfofolită și ghemuită printre perne. Ușa camerei era închisă. M‑am ridicat și m‑am repezit la comodă. Documentele și banii erau la locul lor, înfășuraţi în lenjeria de pat. M‑am privit în oglindă. Fața îmi era umflată, buhăită. Preschimbată în broască, m‑am îndreptat către salon.

Santiago făcuse curățenie și ordine.

— Au plecat.

— Știu, i‑am zis, frecându‑mă la ochi.

— Hai să mergem. Știu cum să fac să intrăm fără să forțăm ușa.

— Oare…? O rază de speranță nebună mi‑a iluminat mintea.

— Nu, Adelaida, se vor întoarce. Nu l‑ai auzit pe individul ăla? Dacă vrei să mai iei ceva din apartament, acum e momentul. Cu dezastrul pe care l‑au lăsat în urmă, n‑o să‑și dea nimeni seama că am intrat. Iar dacă totuși vor observa ceva, crede‑mă, ultima persoană la care se vor gândi ai fi tu.

Raționamentul lui mi s‑a părut logic. Am ieșit pe palier, uitându‑ne în toate părțile. Santiago luase cu el un cuțit pentru carne și un umeraș. Cu vârful de oțel a împins limba yalei și cu umerașul a făcut pârghie în broască. Ușa s‑a deschis foarte ușor.

Se simțea un miros puternic de rahat și dispăruse jumătate din mobilier. Cutiile cu hainele mamei și agendele ei erau împrăștiate prin toată încăperea. Mareșala distrusese tot: computerul meu, masa din salon, vasul de toaletă, chiuveta. Smulsese becurile din toate lămpile și‑și întinsese rahatul pe unde i se năzărise. Casa în care crescusem devenise o hazna.

Am înșfăcat o pungă de plastic închisă la culoare și am pus în ea singurele două farfurii care supraviețuiseră, fotografia mamei de la absolvire și încă vreo două, cu mătușile, la pensiunea Falcón. Santiago ținea de șase la ușă.

Proza admirabilă a Karinei Sainz Borgo dezminte realitatea brutală a prăbuşirii societăţii civile pe care o dezvăluie în această puternică perspectivă literară asupra Venezuelei sfâşiate de conflicte.

Booklist

Mi‑am deschis șifonierul. Nu mai rămăsese nici un tricou. Am scotocit după dosarul pe care‑l pitisem dedesubtul raftului cu pantofi și am scos documentele casei și pe‑ale noastre: pașaportul meu și certificatul de deces al mamei. Biroul era plin de lumânări pe jumătate arse și, în locul manuscriselor mele, apăruseră niște sfinți decapitați. Mi‑a venit din nou în nări duhoarea slinoasă de latrină. Am zărit un vraf de cutii. Fuseseră sigilate și etichetate cu numele celor care urmau să se bucure de ele: El Willy (Frontul din Negro Primero), Betzaida (Frontul Barrio Adentro), Yusnavy Aguilar (Comitetul Revoluționar La Piedrita)… Nume inventate, resturi simandicoase și vulgare de cuvinte englezești cu care posesorii încercau să‑și construiască o versiune mai rafinată a lor înșişi. Nici un gram de cafea sau vreo pungă de orez din toate alimentele astea subvenționate n‑avea să ajungă la nevoiași. Revoluția care îi eliberase le fura tot, prin toate mijloacele. Primului furt esențial, cel al demnității, i se adăuga cel al Mareșalei, care le sufla pachetele cu mâncare și le vindea pe piața neagră la de două‑trei ori prețul, un fel de ciubuc cu aer de pomană. M‑am simțit ușurată să constat că nu fusesem singura pe care o jefuiseră. M‑am bucurat să văd că în acest imperiu de gunoi, toată lumea fura de la toată lumea.

Biblioteca era goală. Ce mama dracului făcuseră cu cărțile mele? Lipseau multe. Ce făcuseră cu volumul din Copiii mlaștinii, de Octavio Paz, cu Casa Verde, de Mario Vargas Llosa, cu Trăsături de familie, de Carlos Monsiváis, cu Întreabă praful, de John Fante? A fost de‑ajuns să intru în toaletă ca să îmi dau seama că pagini întregi din volumele mele de Eugenio Montejo și Vicente Gerbasi fuseseră folosite pe post de hârtie igienică și înfundaseră conductele. Mi‑am spus din nou în minte, trecându‑mi limba peste dintele spart: Nu e momentul potrivit acum, Adelaida.

N‑avea nici un rost să plâng.

M‑am uitat la punga în care pusesem toate lucrurile și am mai aruncat o ultimă privire prin cameră. Mama și cu mine fuseserăm ultimii locuitori ai lumii care încăpuse în această casă. Acum amândouă muriseră: și mama, și lumea. Și țara.

Karina Sainz Borgo s-a născut în 1982, la Caracas. Şi-a început cariera de jurnalistă în Venezuela, scriind pentru cotidianul „El Nacional”. În 2006 a emigrat în Spania, unde a colaborat la ziarul „Vozpópuli” şi la revista literară „Zenda”. A publicat volumele de articole „Tráfico y Guaire” (2008) şi „Caracas Hip-Hop” (2008). „La Caracas va fi mereu noapte” („La hija de la española”), romanul său de debut, a fost un fenomen editorial, fiind vândut în douăzeci şi şase de ţări. În 2021 Karina Sainz Borgo a publicat romanul „El Tercer País”.