Corespondență Marcel Proust

Au trecut 100 de de ani de la moartea lui Marcel Proust iar opera sa nu şi-a diminuat deloc nici din valoare, nici din frumuseţe. Am ales două scrisori din corespondenţa imensă a celui care a scris “În căutarea timpului pierdut”. Proust scria – şi primea- uneori şi câteva scrisori pe zi, adresate unor oameni de lume sau unor prieteni, aflaţi în acelasi oraş cu el, în Paris. E vorba aici despre o cultură epistolară tipic franţuzească. Sunt scrisori în care le mulţumeşte excesiv pentru lucruri mărunte celor pe care i-a cunoscut în vreun Salon monden, la vreo cină, în societate. Le aduce chiar laude exagerate, ca un umil servitor al acestora. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi, în ultima parte a vieţii, scriitorul era pe deplin conştient de valoarea cărţii pe care o scria, temându-se că va muri înainte să o termine. Dar el exprima în scrisori, într-un mod şi mai preţios, e drept, codul politeţii specific epocii – La belle époque – şi clasei de burghezi intelectuali din care provenea. (Serenela Ghițeanu)

Scrisoare a lui Marcel Proust către Doamna Emile Straus

Vineri [Ianuarie 1908] Doamnă,

Vă mulţumesc foarte mult pentru scrisoarea dvs atât de încântătoare, de amuzantă şi de binevoitoare…Singurele persoane care apără limba franceză (cum făcea Armata în timpul Afacerii Dreyfus) sunt cele care o “atacă”. Ideeacă există o limbă franceză în afara scriitorilor şi pe care o apărăm este uluitoare. Fiecare scriitor e obligat să îşi creeze propria limbă, aşa cum fiecare violonist e obligat să îşi creeze propriul “sunet”. Iar între sunetul unui violonist mediocruşi sunetul lui Thibaut (pentru aceeaşi notă) există un “infinit mic” [ “infiniment petit”, în orig.], care e de fapt imens! Nu vreau să spun că îmi plac scriitorii originali care scriu prost. Îi prefer – şi e poate o slăbiciune – pe cei care scriu bine. Dar ei nu încep să scrie bine decât cu condiţia să fie originali, să îşi creeze propria limbă. Aspectul corect, perfecţiunea stilului există dar dincolo de originalitate,dupăcea trecut peste fapte, nu înaintea lor. Aspectul corect de dinainte, cum ar fi “emoţie discretă”, “bunătate zâmbitoare” şi “cel mai îngrozitor dintre ani” nu există. Singurul mod de a apăra limba e acela de a o ataca, da, Doamnă Straus! Pentru că unitatea limbii e făcută din contrarii neutralizate, dintr-o imobilitate aparentă, care ascunde o viaţă ameţitoare şi eternă. Pentru că nu “rezistăm”, nu facem impresie bună alături de scriitorii de altădată decât cu condiţia de a fi încercat să scriem cu totul altfel.Iar când vrem să apărăm limba franceză, în realitate scriem la opusul francezei clasice. Exemplu: reformatorii Rousseau, Hugo, Flaubert, Maeterlinck “rezistă” alături de Bossuet. Neoclasicii din sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, “bunătatea zâmbitoare” şi “emoţia discretă” din toate vremurile nu se revendică decât de la maeştri. Din păcate, cele mai frumoase versuri ale lui Racine:

“Je t’aimais inconstant, qu’eussé-je fait fidèle! Pourquoi l’assassiner? Qu’a-t-il fait? A quel titre? Qui te l’a dit?”nu ar fi fost publicate niciodată, nici măcar într-o revistă din zilele noastre… Notă, pe margine, pentru “Défense et illustration de la langue française”:

“Înţeleg ideea ta; vrei să spui că te iubeam capricios, ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi fost fidel? Dar nu e bine spus. Poate să însemne şi că tu eşti cel care ai fost fidel. Însoţind “apărarea şi exemplificarea limbii franceze”, nu pot sălas să treacă această exprimare”.

Din păcate, Doamnă Straus, nu există certitudini, nici măcar gramaticale. Şi nu e mai bine asa? Pentru că astfel o formă gramaticală poate fi frumoasă în sine, dat fiind că nu poate fi frumos decât ceea ce poartă amprenta alegerii noastre, a gustului, a incertitudinii noastre, a dorinţei si a slăbiciunii noastre. Vai, Doamnă, cetristănebunie să văscriu despre gramatică şi literatură! Şi sunt atât de suferind. Pentru numele lui Dumnezeu, nu spuneţi niciun cuvânt despre asta. În numele lui Dumnezeu… în care nu credem din păcate nici dvs, nici eu.

Cu respect,

Marcel Proust

Scrisoare a lui Marcel Proust către Domnul Emile Straus

[Primăvara 1919]

Dragă Domnule,

Probabil că mă consideraţi destul de ingrat pentru că nu v-am mulţumit mai devreme. Dar am petrecut nişte zile oribile din cauza sănătăţii, astfel încât să scriu o scrisoare mi-ar fi fost extrem de greu. Ceea ce o să vă dovedească, dealtfel, că pentru mine recunoştinţa trece înaintea intereselor este faptul că vă scriu dvs înainte să scriu scrisori în legătură cu sechestrul. [casa lui Proust din Bd. Haussmann a fost vândută fără ştirea lui de o rudă a acesuia -nota trad.] Am fost tot atât de uluit pe cât de emoţionat de scrisoarea dvs pentru că înţelesesem în urmă cu câteva săptămâni că nu vă veţi mai ocupa de asta. De aceea l-am rugat pe Walter Berry să intervină să îmi fie acceptatăDeclaraţia la Minister, deşi termenul limită trecuse, iar el s-a achitat de sarcină. Ce surpriză plăcută am avut apoi să primesc scrisoarea dvs! Plăcută dacă nu aş fi aflat că sănătatea dvs şi a Dnei Straus nu e cea mai bună.Simt mai ales că Dna Straus nu s-a simţit bine în tot acest timp şi asta mă afectează profund. Nu voi telefona pentru că ştiu că asta vă deranjează şi vă oboseşte pe amândoi si pentru că starea Dnei Straus nu se schimbă de la o oră la alta. Dar fiţi încredinţat cămă gândesc la dânsa tot timpulşi că o vindecare completă,pe care o văd apropiată, îmi va aduce o mare bucurie( frigul acesta umed care îi e cu siguranţă nesuferit va înceta într-un final). Ştiu că nu trebuiesă încerc să vin să vă văd (deşi mi-ar plăcea atât de mult!) pentru că v-ar fi foarte greu amândurora, din cauza oboselii pe care o prilejuieşte o vizită dupăora cinei. Dacă aş putea să ies în timpul zilei, aş alerga la dvs. Chiar seara, nu mă ridic din pat nici măcar o dată la două săptămâni, în prezent. Am fost invitat alaltăieri la o cină de excepţie, alături de Regina României, ieri la fel, astăzi de prietenele mele Doamnele Murat şi Gramont, dar în ciuda săptămânii trecute în care nu am părăsit patul, nu am participat la nimic. Nu vă spun toate astea dintr-oproastă vanitate, aceea de a fi invitat acolo unde nu sunt decât nătângi, ci pentru a vă arăta care e viaţa mea. Din păcate, lumea şi-o imaginează cu totul altfel. Recent, prietena dvs prinţesa Murat a venit la ora 11 seara ca să mă vadăşi sămă “felicite”(!) pentru prefaţa cărtii (încântătoare, cartea) lui Jacques Blanche. (Aveţi volumul?Dacă nu, vi-l trimit). I s-a transmis că am ieşit ca să nu i se spună că eram culcat. Or prinţesa Murat i-a răspuns lui Céleste [Céleste Albaret, fidela servitoare – de o viaţă- a lui Proust -nota trad.] că asta nu o miră pentru că ştie că în prezent ies în oraşextrem de mult! ( Cred că de o lună încoace am ieşit o singură dată ca s-o vizitez pe Dna Hennessy. Şi încă, nu am mers decât după cină, care dealtfel fusese dată pentru mine). Nu ştiu dacă v-am povestit în scrisorile mele în ce măsura Dl. Guiche (asupra căruia vă înşelaţi) s-a comportat impecabil cu mine când am fost silit să mă mut, stând de vorbă cu oamenii de afaceri pe care îi vedea în interesul meu, eu nefiind în stare să–iîntâlnesc. Îmi place să spun asta şi cum îmi cam pierd din memorie şi nu ştiu dacănu v-am mai spus-o, prefer să vă spun de două ori un lucru decât deloc, pentru că e atât de plăcut să vorbeşti despre binefacerile de care ai avut parte. A fost extrem de plăcut de asemenea ca, printr-o întâmplare ieşită din comun (nu bănuiam în acel moment că îmi va fi vândută casa şi că va trebui să-i cer acest serviciu), dat fiind că e om de ştiinţă şi purtător al unui nume descendent din Ludovic al XIV-lea, a trebuit să scriu despre dânsulîn termenii cei mai elogioşi în pastişele mele din “L’Affaire Lemoine de Saint-Simon”. Resimt acum o dublăplăcere că am scris.Aceste pastişe vor apărea peste câteva săptămâni împreună cu al doilea volum din “Swann” şi am să vă trimit totul odată. Dar în ce priveşte Pastişele, aşa cum veţi vedea în cartea în care fac anunţul, cea despre Saint-Simon va avea o urmare. Volumul care va apărea nu conţine despre Dna Straus decât micul fragment pe care i l-am oferit deja. Referitor la ce voi scrie despre dânsa în volumul următor al Pastişelor (care va apărea cu siguranţăodată cu al treilea volum din “Swann”), îi voi oferi fragmentul despre dânsa, mult mai lung, aşa cum am făcut-o si cu primul. Dacă îl întâlniţi cumva pe Dl. Hermant, aţi vrea să îmi faceţi plăcerea să îi spuneţi din partea mea că am fost foarte mâhnitsă aflu că Jacques Blanche (dar oare e adevărat?) i-a făcut cândva portretul? Nu ştiam absolut nimic. Lucrul acesta mă supără foarte mult pentru că îi citez în prefaţa mea pe scriitorii deveniţi celebri şi cărora Blanche le-a făcut portretul înainte ca ei să devină celebri. Or, dat fiind că îl admir enorm pe Dl. Hermant, tocmai despre el aş fi scris mai ales. Dar ignoram cu totul că existăun portret al lui făcut de Blanche. Omisiunea asta mă întristează foarte tare. Mi-aţi face mare plăcere dacă i-aţi spune-o.

Binevoiţi, Dragă Domnule, să transmiteţi întreaga mea prietenie lui Jacques, omagiile mele pline de respect şi de ataşament puternic Dnei Straus, alături de dvs, ca şi recunoştinţa mea.

Marcel Proust

Din vol. „Correspondance générale de Marcel Proust publiée par Suzy Proust-Mante et Paul Brach. Lettres à Madame et Monsieur Emile Straus suivies de quelques dédicaces”, Paris, Ed Plon, 1936

Traducere de Serenela Ghiţeanu