Manierismul neputinței (II)

Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta. Găsiți prima parte a eseului „Manierismul neputinței” în Literomania nr. 280.

Manierismul neputinței (II)

Tocmai de aceea, citite astăzi, multe din aceste ne par o simplă colecție de aberații în canavaua unei atmosfere puerile. Copii care sparg cu bolovani parbrizele mașinilor ca să oprească pentru a putea fi admirate, mai puțin vara când savurau prea mult mirosul de benzină arsă (la Nicolae Velea — „Noapte”), un pilot de șalupă care înscrie numele iubitei făcând volute pe apa Dunării (la Fănuș Neagu — „O sută de nopți”), un personaj care se simte cuprins de somn tocmai când se vede călcat de hoți (la D.R. Popescu – „Ploaia albă”). După asceza inițială proprie realismului socialist tezist, Ov.S. Crohmălniceanu, în cronicile sale generoase, va considera aceste licențe drept „forme de libertate”. Într-un fel și erau. Doar că absența unei temeinice culturi literare, și chiar a înclinației către aceasta, a dus la lipsa de greutate și pondere artistică a mijloacelor nefericit alese; spontaneitatea și diversitatea lor, amestecul de bizarerie și senzațional, detectivism abulic, lirism, pitoresc etnografic, insolit, ridicol sumbru și fantast, totul într-o succesiune rapidă și exhibitivă au dus până la urmă la o senzație de histrionism literar. Incongruitatea ca o consecință a acestor neîndemânatice alternări, spiritul de comediant și juvenilitate, grimasele făcute lumii, originalitatea fără efort și ezitare, „sinceritatea” permanentă și exuberantă ar fi (și aici sunt, pentru G. Santayana) atributele histrionicului. Ale măștii comice – o mască involuntară, cum involuntare ne par și aceste caracteristici la o nouă lecturare a „capodoperelor” scurte ale prozatorilor din anii șaptezeci. O lectură în ton grav fiind acum aproape imposibilă.

Cu excepția lui Eugen Barbu (care își plătește însă și el obolul, cu „Pe ploaie”), toți ceilalți își plasează subiectele cu predilecție în mediul rural, în care frământările au fost (după cum bine știm) extrem de acute, dar pe care îl transformă, printr-o ciudată anamorfozare, în terenul unei convenții care le e comună. Pentru cei mai mulți acesta fusese mediul copilăriei și viziunea infantilă și deformatoare prevalează până la vinovăție, având în vedere crimele ce se petreceau aici sub genericul „prefacerilor socialiste”. Uneori ei par să nu aibă alt pretext artistic decât pe cel, destul de vag, al etnosocializării lirice și al metaforelor rurale.

Paradoxal, mesajul acestei proze se voia de cele mai multe ori unul social — protest împotriva războiului, împotriva nedreptății sociale, integrarea copiilor într-o lume aspră, opțiunea pentru colectivizare, condiționarea socială a iubirii, etc. Iar pentru exigențele unui mesaj de asemenea natură lirismul este excesiv și metafora un mijloc de care se abuzează. Metafora însăși este un procedeu de evaziune care, cum spune Ortega y Gasset, compară două lucruri prin substituire, și nu pentru a-l atinge pe cel din urmă cât pentru a scăpa de cel dintâi. Iar inserțiile lirice și excesul metaforic vor duce la distrugerea ficțiunii în cazul lui Fănuș Neagu. Este cazul cel mai vizibil, dar nu singurul. Eugen Barbu, care va porni de la pagini mult mai lizibile și de la un remarcabil simț al concretului (în ciclul „Gării de Nord” sau în „Un pumn de caise”, de exemplu), se va îndrepta exact spre aceeași disoluție a textului în lipsa semnificației și portanței ideatice. D.R. Popescu, cu nuanțările necesare în specificul metaforei și mitacismul limbajului, parcurge o distanță bună în același sens. Criza lui Nicolae Velea se manifestă prin tăcere (după tributul plătit manierismului prin „Vorbă-n colțuri și rotundă”, 1972), iar a lui I. Lăncrănjan prin verbiaj.

Dar criza, manifestată până la eșecul stilistic, este una datorată eludării adevărului, participării propagandistice la pervertirea socialului (une perle de la fonction du réel, cum ar fi spus Pierre Janet), pe motivul prelucrării „artistice” a acestuia.

Cu excepția lui Eugen Barbu (care își plătește însă și el obolul, cu „Pe ploaie”), toți ceilalți își plasează subiectele cu predilecție în mediul rural, în care frământările au fost (după cum bine știm) extrem de acute, dar pe care îl transformă, printr-o ciudată anamorfozare, în terenul unei convenții care le e comună. Pentru cei mai mulți acesta fusese mediul copilăriei și viziunea infantilă și deformatoare prevalează până la vinovăție, având în vedere crimele ce se petreceau aici sub genericul „prefacerilor socialiste”. Uneori ei par să nu aibă alt pretext artistic decât pe cel, destul de vag, al etnosocializării lirice și al metaforelor rurale. Un psihanalist ar putea face o adevărată psihoterapie (cât de recuperatorie?) pornind de la aceste texte. Eliberarea de chingile pedestre ar fi putut duce, totuși, la o literatură mai bună, cum au făcut-o scriitorii sud-americani sau un W. Saroyan, folosind aceeași materie și recuzită, și aceleași ingrediente cu care a lucrat și Fănuș Neagu. Însă respectând proporții, căutând o logică sigură a textului, o „metodică a viziunii” ce nu se ferește de rețete directoare. Ar mai fi exemplele mai fericite ale unor povestitori sârbi sau cehi.

Viața la țară, în viziunea lor, e uimitoare și deconcertantă. Ceva de operetă, ceva lipsit de humor se construiește cu o sumbră gravitate. Ritmul firesc al vieții rurale lipsește, chiar îți trece prin minte că e cu deliberare evitat prin inventarea unor paleative. Ponderea unor evenimente lugubre și ciudate (crime, culpe, atitudini maligne) vorbește însă de la sine, insinuând un adevăr evitat, ca o premoniție sumbră — semnul unor tectonii viitoare. La Sediu se fac veșnice „pregătiri”, copiii satului (uneori și oamenii mari) își petrec vremea fantazând naivități. În realitate, copiii gândesc totdeauna cu multă concretețe în jocurile lor, oricât de fanteziste ar fi acestea. Asta face farmecul povestirilor cu și despre copii (la Updike, Salinger ș.a.), asta rezultă din studiile lui Piaget și Erikson, asta îmi amintesc și eu din copilărie. În ce privește viața de familie, s-ar putea crede că ziua îi aduce unei femei mai multe palme decât mese, bărbații ar fi cu toții niște încăpățânați taciturni, iar bătrânii niște filosofi reverberativi și resemnați, Se folosesc pe scară surprinzător de mare leacurile băbești, descântecele și incantațiile, iar dispensarul sătesc (serioasă instituție interbelică) e veșnic ocolit.

Foto: Alexandru Vlad, în 2012, Premiul “Observator cultural” pentru Proză, pentru romanul „Ploile amare” (sursă foto aici)