Duel de unul singur

Așa e, revine, cred că e legat de sentimentul de siguranță.

Da.

Ea simte cum o strânge ușor de încheietura mâinii. Îi place. Îi place de multă vreme.

Camera de hotel e spațioasă și dă spre strada îngustă, de unde se aud deja strigătele suporterilor echipelor de fotbal. O să fie un weekend fierbinte.

De ce dragostea nu ajunge, ca o rază de soare, să-i încălzească inima? Rachel abia a sosit. Au vorbit la telefon. Mai mult au ocolit subiectul. Ea nu ține cu nicio echipă. David nu e spaniol. Nici ea. Rachel a venit la Madrid să vadă admirabilele colecții de la Thyssen-Bornemisza și Reina Sofia.Și Rachel colecționează artă. E la început și ar vrea să învețe mai multe, să nu rămână o simplă amatoare. Când l-a întrebat ce dorește să facă la Madrid, el a zis că vrea s-o țină strâns de încheitura mâinii, s-o plimbe prin oraș, apoi să meargă la meci. Rachel admirase într-un muzeu tablouri în care apăreau maimuțe în lanț și grădini austere și exotice în același timp.Careuri din piatră, curți interioare cu păuni în loc de flori, din vechea și splendida Veneție. Extravaganțele unei lumi cu cer înalt și pământ puțin.

Rachel e o femeie încântătoare. Poate că e doar un exponat pentru David. Dar faptul că el vrea s-o țină de încheietura mânii, o face să se răzgândească atunci când îi vin gânduri de despărțire.

În Plaza Mayor. Spre seară. Crepuscul vinețiu. În vremea Inchiziției, piața era un loc al torturii și al execuțiilor. Rachel își bea acum cafeaua de seară. Are o regulă a ei, să bea ultima cafea pe la ora șapte seara și dacă doarme doarme, dacă nu, nu. Reguli simple, trai bun, așa se zice. David nu are nimic de obiectat. Uneori îi convine ca ea să nu adoarmă repede.Să soarbă băutura pe care el i-o strecoară în gură, apoi nesomn. Oră de iubit în cearșafurile mototolite, fără suflet. Ca o plajă pustie, așa e un pat pustiu. Sau pustiit. David îi strânge tare încheietura mâinii stângi, ca un garou.

Au mai vorbit la telefon înainte de culcare. El i-a zis Rachel, Rachel, Rachel, Rachel. În urechea ei, de parcă se mutase de partea cealaltă a telefonului.E greu de pronunțat așa la rând, e un nume aspru. Ea l-a oprit la un moment dat cu un râs sonor, David, ești un copil! Vin la Madrid să văd meciul și să beau sangria cât ești tu la muzee. Nu o lua ca pe-o ofensă, dar nu mă interesează, de fapt nu mă pricep, ce să fac acolo, să stau ca o momâie?

Rachel nu poate să adoarmă. Cafeaua de la Mayor a fost prea tare. Se gândește să meargă la Toledo. Să vadă fabrica de săbii și peisajele care i-au inspirat pictorului El Greco celebrele „Vedere spre Toledo”. Vaste, cu ceruri tulburătoare. Ce frumos ar sta un El Greco în colecția ei, doar că asta e imposibil. Prietenele îi spun că e norocoasă. David e o tip simplu, cu educație medie, ambițios. Face mult sport. Are echipament de sală făcut special pentru el, adaptat formelor, greutății, chiar și culorii ochilor. O colecție de artă bine gândită, crede Rachel, o să fie de folos și copiilor lor. Copiii o să fie și ei exemplare frumoase.

Arta e pentru el, îi zboară gândul lui Rachel, ca tehnica de damaschinare a sabiei de Toledo. Aur încrustat în oțel, cu arabescuri frumoase care se estompează în timp. Poate că la fabrică o să-i placă. Doar după meci, a precizat el. O oră și jumătate în vizită la fabrica de săbii. O excursie de-o zi. Mergem să-l vizităm și pe contele de Orgaz. David a strâmbat din nas și a ridicat umerii, așa face când e gelos.

Bărbatul abia ajunsese la hotel și s-a băgat repede în duș. Rachel a coborât să-și cumpere de la recepție un pahar de vin alb, un Chardonay. La întoarcere, în lift mai e cineva. Ea, cu paharul aburit și cu un zâmbet stingher. Muzică și politețede lift.

– Rachel, pleci de la premize greșite, crezi că toată lumea vrea să fie fericită și că orice are rezolvare. Mi-ai adus și mie vin?

Înfășurat în prosopul perfect de la hotel, David se plimbă prin cameră și fredonează ceva. Rachel îl privește și soarbe din vin. Mai este cam un centimetru de băutură în pahar.

– Cobor să mai aduc. De care vrei?

– Roșu.

Pereții de aluminiu ai liftului sunt decorați cu afișe colorate. Liftul argintiu aduce a oțel de Todelo și afișele par mici opere „damaschinate” spre încântarea celor care urcă sau coboară. Temperatura din liftul de două persoane (plus loc de două valize) e ideală. În cameră e cam cald și nu există aer condiționat. Noroc că primăvara nu este prea călduroasă. Rachel urcă cu cele două pahare de vin – alb și roșu. De data asta e singură în lift. Cu sabia te poți duce la un duel. Un duel nu poate fi făcut de unul singur.

– Nu am auzit când ai bătut, scuză-mă! Ai stat mult la ușă?

– Am bătut cu piciorul și cu cotul.

De afară se aud suporterii zbierând. Un gândăcel de primăvară se suie pe firul de la telefonul din camera de hotel. Pe un picioruș are un ghemotoc de praf luat de pe mochetă. Insecta nu pare deranjată și își continuă traseul. Antenele i se mișcă repejor. Rachel privește scena din fotoliu, sorbind din vinul alb. Chiar e un gândăcel fericit care își vede de ale lui. A ajuns pe draperia din catifea. Urcăcu ușurință. Dacă era din satin, i-ar fi fost mai greu. Se oprește o clipă să-și curețe piciorușele din față, apoi înaintează și scapă și de ghemotocul de praf. Ca și cum nici n-ar fi fost. Își continuă drumul.

David caută posturi la televizor, manevrează telecomanda ca pe o paletă e ping-pong.

– Ce vin prost au ăștia de la recepție, David pune cu zgomot paharul pe o masă de sticlă.

– Nu-i vinul lor, zâmbește Rachel. Ai văzut gândăcelul?

David e nervos. Există un singur canal de sport și nu e preferatul lui.

– Dave, poimâine mergem la Toledo să vedem o fabrică de săbii.

– Rachel, ce naiba să facem noi la o fabrică de săbii?

– Și mai e și orașul.

– Și contele ăla al tău.

– Orgaz.

– Așa.

– E o pictură superbă.

– Dacă o știi deja, de ce mai mergem?

– E la biserica Santo Tomé.

– Bine mergem, dacă o să câștige Real Madrid.

Gândăcelul a ajuns aproape de tavan. David îi ia lui Rachel mâna și o strânge tare de încheietură. Ea își trage mâna și închide ochii de durere.

– Mai bine merg doar eu, tu te mai plimbi prin Madrid.

David se scarpină în cap.

– Mi-a scris pe WhatsApp o fostă colegă, lucreză la Madrid, poate iau masa cu ea. OK? Până vii tu de la fabrica de săbii eu sunt gata.

Gândăcelul merge încet pe tavan, cu capul în jos. Nici asta nu pare să-l deranjeze. În mintea lui totul e bine, nici nu-și pune prea multe probleme. Poate că de aceea este așa de calm. Cerul îmbrățișează norii și pe gândăcelul ce stă sub ei. Sunt nori tăcuți de primăvară, ce absorb sunetele orașului. David se agită cu telecomanda pe care la un moment dat o aruncă pe jos. Oare gândăcelul se enervează vreodată? Sunt camere de hotel cu tavan mult mai lung sau cu perdele urâte. Sau că nu are o parteneră potrivită cu care să străbată holurile întunecoase și să o iubească, așa, după pofta inimii lui de gândăcel.

Rachel înmoaie degetul în vin și udă bine draperia de catifea. Pentru noaptea romantică a gândăcelului. Îl și vede, timid la început, făcând curte iubitei sale. Vor fi două cupluri la noapte în cameră. Unul tandru și atent și celălalt dezlânat și absent.

Gândăcelul se apropie de pata umedă de pe draperie. Rachel se dă un pas înapoi ca să nu-l sperie. Mica făptură îșiîntinde antenele, stă nemișcată o vreme, apoi se rotește pe pată, nu vrea să plece de acolo. Rachel se bucură că are și ea cu cine să-și termine vinul și să stea la povești. Ușa camerei s-a trântit. Probabil că e David care a plecat la masă cu colega, sau asta e pentru altă zi? Rachel nu s-a întors. Gândăcelul o să-i țină companie și dacă vinul se termină, Rachel coboară la recepție și mai ia un pahar. Noaptea e lungă. Temerile se topesc în liniștea și spațiul nopții. Până la urmă e doar o insectă, una mică de tot. Oare cine a stabilit sistemul ăsta de referință?

Gândăcelul doarme dus pe noptiera lui Rachel. Luna strălucește. Femeia e singură, dar nu singură de tot. Visează la săbiile de Toledo sclipind în lumină, la Ruy Blas și iubirea lui secretă pentru regină („fugi, fugi de aici, iubito”), la peisajul abrupt din tablourile lui El Greco, la moartea contelui de Orgaz, condus de către cei rămași pe pământ, vegheat din zările translucide, pline de dulceață, de sfinții din Ceruri.

Când se simte singură, Rachel își strânge încheietura mâinii stângi cu mâna dreaptă.

2023, Paris