Cultură înaltă și literație

Raportul Național de Literație din 2023, prezentat pe 28 aprilie, arată că la sfârșitul clasei a VIII-a 11% din elevii României au un nivel de alfabetizare funcțional, 42% se situează în zona alfabetizării nefuncționale și alți 47% în aceea a alfabetizării minime. Nu știu cât de bună a fost testarea, dar, oricâte probleme ar avea școala, procentele par neverosimile. 11% viitori cetățeni activi, capabili să citească o carte și care au șansa gândirii critice?! Un indicator mai bun al dezastrului nu există. Faza următoare a școlarizării, liceul, este din capul locului ratată, dacă ne gândim la performanța sistemului, nu la excepțiile individuale (posibile în aproape orice condiții), cu atât mai mult cu cât performanța școlară în liceu presupune contactul cu un număr mai mare de discipline și cu o cunoaștere în bună măsură teoretică, pentru care nu e nevoie doar de contactul minimal cu texte și fenomene, ci și de o capacitate mare de analiză, sinteză și abstractizare. Câți dintre cei 11% alfabetizați funcțional vor lua cu adevărat contact personal și edificator, la limba și literatura română, cu operele scriitorilor canonici din programă, vor fi dispuși să înțeleagă și vor înțelege cum se citește sau cum se scrie un text de orice fel, cum evoluează fenomenul literar, ce este o ideologie, care este diferența dintre o judecată de gust și una de valoare ș.a.m.d.? Foarte puțini. Entuziasmul pe care-l generează, din când în când, rezultatele de la bacalaureatul care permite memorarea unor algoritmi și comentarii prefabricate, de la olimpiade și numeroasele concursuri naționale, explozia în sine a acestor activități, în raport invers proporțional cu interesul pentru învățarea de bază, aceea de la ore, nu măsoară decât rezistența sistemului la adevăr. La fel și speranțele că devotamentul unor profesori prost plătiți ar putea ține locul unor politici publice eficiente în domeniu, cvasiinexistente de trei decenii. Instituțiile moderne, mai ales când e vorba de sisteme mari, nu au la bază apostolatul, ci profesionalismul (existent doar accidental în absența unui contract social echitabil).

În plus, de mulți ani școala se confruntă, nu doar la noi, cu o realitate greu de controlat. Întâmplarea a făcut să recitesc în aceste zile un studiu al lui Thomas Ziehe dintr-un volum colectiv^* , care datează din 2009, despre impactul culturii populare a societății de consum asupra tinerilor și, mai ales, despre schimbările produse în atitudinea lor față de orice formă de autoritate. Autorul german pleacă de la ideea unor convingeri culturale implicite, cele ale epocii în care trăim, ale experienței imediate și neconștientizate, un cod cultural preexistent și decisiv în ceea ce privește tot ceea ce înseamnă valori, raportare la sine și la ceilalți. Începând din anii ’70, în Occident viața cotidiană a fost impregnată de această cultură nu doar a tinerilor, dar a lor cu precădere: „Spațiile pietonale, magazinele H&M, telefoanele mobile, SMS-urile, muzica hip-hop, cerceii, telenovelele, MTV-ul și dispozitivele MP3 sunt toate ommniprezente…”. Mod de a fi cu un background cultural fluid și mai degrabă gregar, în ciuda promovării insistente a individului, a devenit între timp global și s-a mutat în mare măsură din stradă în spațiul virtual al internetului. Lista culturii populare la modă s-ar putea încheia simbolic cu un personaj care, înainte de a rezolva sinuoasa problemă a învățării eficiente, pune la încercare capacitatea instituțiilor școlare de a deosebi un document autentic de unul fals: ChatGPT.

Între cultura populară și aceea înaltă, canonică, promovată de școală, a existat de la începuturile epocii moderne un divorț amiabil. Zița lui Caragiale era la curent cu romanele populare („Dramele Parisului”) și cu repertoriul unui teatru de revistă, nu cu piesele lui Shakespeare, jucate de trupe străine, unele traduse deja și comentate de critica dramatică. Teritoriile erau și au fost, însă, multă vreme bine delimitate. Nouă este astăzi presiunea pe care o exercită această cultură populară asupra școlii, concretizată adesea în ultimii ani în contestarea valorii educative a culturii înalte. Ea nu vine doar din partea tinerilor, tot mai străini de numele mari are literaturii de aici și de oriunde, de cartea care cere ore bune de lectură și, eventual, reflecție, dar și din partea mass-mediei și chiar a unor specialiști în domeniu, convinși că autori ca Eminescu, Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu etc. nu mai „plac”, nu mai au legătură cu nevoile, interesele, sensibilitatea generațiilor actuale. Verbul „a plăcea” este esențial într-o asemenea dezbatere. Se poate fundamenta o educație pe un criteriu atât de fluid ca plăcerea?! Refractară la reguli, la dialog și la negociere („de gustibus…”), plăcerea atomizează corpul social, creează tensiuni și frustrări. De plăcut, clasicii n-au plăcut niciodată în aceeași măsură ca literatura de consum, dacă gândim în procente de cititori. În școală au fost citiți, poate, ceva mai mult decât acum din motive care țin de autoritatea instituțională și de valoarea lor simbolică, identitară. Plăcerea în educație este un fel de cal troian care aduce în cetate adesea interese nelegitime. Ce facem cu obligativitatea citirii în liceu și pentru bacalaureat a unui număr de texte din autorii canonici? Principala problemă în dezbaterile publice din ultimii ani nu a fost niciodată respectarea regulilor jocului, ci câștigarea bunăvoinței celor pe care trebuie să-i ajutăm să se maturizeze. Tipul de profesor la care visează mulți e cool, are carismă, ne farmecă, face spectacol, e activ pe rețelele sociale, ne citește „Luceafărul” în ritm de hip-hop și-n general citește în locul nostru.

Cultura populară a epocii este în mare măsură una a divertismentului și a imaginii. Nu valorile umanismului clasic o alimentează, ci un individualism narcisist, nevoia de recunoaștere, succesul în sine, succesul cu orice preț, lipsit de substanța binelui public care-i conferă legitimitate morală. Iată un exemplu din atâtea, preluat de pe un site intitulat (cum altfel?!) „successacademy.ro”: <<Realitatea este că nu-și pot permite să aloce 30 de ore cititului unui roman din scoarță în scoarță. „Pierdere de vreme”, îmi spune unul dintre ei. „În 30 de ore pot să învăț de 100 de ori mai multe lucruri despre viață.”. „Spune-mi pe scurt ideea lui Ion și voi trage concluziile mele.”Avem în fața noastră o generație judecată după chipul și asemănarea noastră, uitând că și noi am fost judecați după chipul și asemănarea părinților noștri. „Nu e corect”, îmi spun ei. „Dar cum ar fi corect?”, întreb eu. „Corect ar fi să înțeleagă ai mei că știu totul despre bitcoin și investiții în criptomonede. Corect ar fi să-mi recunoască meritele într-un domeniu de care nu au habar și este cu mult mai interesant decât Ion.” No comment. La vârsta lor nu visam decât cai verzi pe pereți și mă minunam de tenacitatea Vitoriei Lipan. Vin iar și spun să începem să ne gândim… cum ne „ucidem” copiii sau despre „Ion” opțional în școală! >> Singurele ghilimele puse cu atenție (un moft academic!) sunt cele inițiale și finale.

Ceea ce nu este în regulă în cazul de mai sus nu are, de fapt, legătură cu Rebreanu, nici cu eventuala idee despre cum stau lucrurile într-un domeniu, despre cum și cine fixează valorile sau cum se poate raporta un individ la aceste valori. Tonul este în neregulă. Suficiența. Acest „noi” totalitar și, firește, discriminatoriu, care interzice dialogul, adică negocierea, obligatorie într-o societate civilizată. Nu e o atitudine singulară, e simptomatică pentru această presiune violentă, uneori, care s-a instalat treptat în școală, mai vizibil din al doilea deceniu postcomunist. De altfel, o atitudine în armonie cu un spațiu public extrem de zgomotos, haotic, care nu promovează experții, ci oamenii de show mai mult sau mai puțin decent. O școală care cedează acestui spirit (de care nu poate face abstracție, fără îndoială) nu e școală. Cu cât e mai mare deruta, cu atât e mai multă nevoie de repere, fie și în răspăr cu ceea ce face deliciul unei majorități. Mă gândesc, în special, la acea minoritate care n-a dispărut, din care fac parte și câțiva dintre elevii mei. Elevi care au ales un opțional de un an, dedicat lui Rebreanu, și i-au citit de bunăvoie toate romanele. Elevi care au vrut un club de carte, interesați de literatură universală. Și la alții ca ei. Cea mai vie amintire, pentru că e amuzantă, iar umorul ne-mpacă cu multe, e a unui tip de elev, nu unul anume, acela care, după ce s-a discutat o oră întreagă cu plăcere (sic!), aleargă să-ți pună întrebarea esențială în ușa clasei: „Eu vreau să trăiesc întru adevăr. E corect să spui așa?”. Este, dar se poate spune mai simplu. Și mai des, aș adăuga astăzi.

* Knud Illeris (x coord.), „Teorii contemporane ale învățării: autori de referință”, Ed. Trei, 2014