Scrisoarea cu care te-am chemat

Dragul meu,

Îți scriu pentru că am ajuns la concluzia că a trăi singură înseamnă a renunța la o parte din mine care încă speră la ceva anume, la cineva anume. Iar speranța e viață, nu-i așa?

M-am întrebat de multe ori dacă oamenii neiubiți de nimeni sunt pur și simplu oameni morți. Ca atunci când sora bunicii mele își pierduse și ultimul copil, bărbatul acela care mă pipăise prin întuneric în pătuț, în noaptea în care se îmbătase căci îl părăsise nevasta pentru altul.

Mă gândesc adesea la femeia aceea gârbovită, care mie mi se părea urâtă, așa știrbă, cu spatele dus ca de furnică strivită în palmă, cu pielea ca o frunză veștejită, femeia mai mult moartă decât vie, sora bunicii mele. Oare cum se trezea ea dimineață de dimineață după ce îi muriseră pe rând soțul, fata și cei doi băieți? În întunericul odăii ei, în liniștea tablourilor alb-negru, în miros de crini albi aducători de moarte? Ție nu ți se pare că toții crinii miros a descompunere?

Speranța e viață, mi-a șoptit el râzând în noaptea aceea.

Când au picat și ultimele petale din paharul de pe noptieră am realizat cât de neputincioasă mă găseam în fața unui sentiment care mă mânca pe dinăuntru. Poate că dacă m-aș afla în fața ta aș putea să mă mărturisesc în linii mari, cât să mă simți altfel, să mă vezi altfel…

Am să încerc să fiu clară. Nu știu unde am greșit în dragoste.

Te judecă un preot atunci când te spovedești? Te judecă toate micile cuvinte pe care le înșiri pe hârtia albă și care parcă te imploră, cu ochii lor negri și rotunjiți să nu continui?

Doare atunci când pășesc spre lumină, căci mă simt incompletă. Neiubită? Nu, neiubită nu? Vătămată? Zdrobită? Da, zdrobită.

Mi-am folosit inima de fiecare dată, am deschis-o larg ca pe o cameră de musafiri, cu lenjerie albă pe patul înalt, cu ferestrele larg deschise, cu podelele lustruite. I-am șoptit, haide, intră, ai încredere. E curat și bine, doar pentru tine.

Am deschis-o larg precum petalele florilor de mușețel vara și am avut încredere că și atunci când se va ofili, va încremeni frumos, ca între file de carte. I-am zis, haide, vino, nu te ademenesc, nu-ți fie teamă. Eu iubesc, te iubesc. Doar asta știu să fac. Să iubesc. Cu ferocitate. Iubesc.

Dar după toate câte s-au întâmplat, mi s-au întâmplat, nu știu dacă speranța e viață.

Prin fereastra odăii văd cum s-a lăsat ceața iar pe podeaua lustruită se rostogolesc smocuri de puf de la gâștele migratoare. Lenjeria de pe pat a fost spălată în trei ape de ploaie, doar pentru tine, dragul meu. Cât ai apreciat asta? Cât ai văzut ce aveam eu de dat, cât de largă era camera mea, cât de așteptată venirea ta?

Mătușa mea râdea cu mâna la gură. Fusese o femeie frumoasă, foarte frumoasă, așa se spunea prin sat, dar mie mi se părea că seamănă cu străbunica pe care o văzusem dezgropată după șapte ani. Cu năframa adusă până spre sprâncene, cu ochii apoși și înfundați în orbite, cu pielea creponată și vineție. Nu înțelegeam ce o mai ținea în viață. Sau cine.

Mătușa mea râdea cu mâna la gură ca să nu se vadă că e știrbă. Iar eu aveam șapte ani.

La șapte ani o fată simte lucruri pe care nu le înțelege. Dar nu se îndrăgostește ușor.

Bărbatul mirosea a vin atunci când a deschis ușa la odaie. S-a împleticit și a căzut pe lângă pat din cauza covorului țărănesc. A înjurat „ împărtășania mă-tii”, și s-a ridicat greu potrivind cu grijă colțul covorului. Am auzit cum s-a rostogolit un măr pe podeaua abia lustruită. I-am simțit respirația care mirosea a vin. Și mâna.

Mâna fierbinte pe sub oghialul cusut de bunica. „Stai cu tata”, mi-a zis.

Mărul s-a potolit pe podeaua din lemn, iar coaja roșie s-a înmuiat.

Mătușa mea a plâns mult la înmormântare. Ne-a spus că erau ultimele lacrimi care mai rămăseseră de curs. Din ziua aceea nu și-a mai acoperit gura cu palma. Nu a mai râs.

N-am povestit nimănui noaptea aceea. Nu de rușine, ci mai mult de teamă.

De fapt, nu s-a întâmplat nimic. Mătușa a venit, și-a luat băiatul din pătuțul fetiței și l-a culcat în altă odaie. Mirosul de vin a rămas imprimat pe așternut ca o pată de cerneală.

La șapte ani, o fată simte lucruri pe care nu le înțelege, dar nu se îndrăgostește ușor.

La șaptesprezece ani, sunt cea mai înaltă fată din clasă și plec în tabără la mare. De la Piatra-Neamț la Constanța este drum lung, iar eu știu sigur că nu o să dorm în autocar. Cine ar putea să doarmă atunci când îi zornăie pieptul precum jucăriile unui nou-născut?

Verișoarele mele s-au așezat strategic în spatele unui băiat chipeș cu care tot vorbesc și schimbă notițe prin foi mici și colorate. Amândouă au câte un prieten cu care urmează să se întâlnească la Costinești.

Eu le-am mințit că am fost sărutată doar ca să vorbească cu mine. În realitate, nu am dat niciodată mâna cu un băiat, iar când prima verișoară a venit să mă viziteze împreună cu prietenul ei, m-am ascuns în balcon și am stat pitită în întuneric timp de două ore, printre borcane cu jumări și cu murături. Mama mi-a zis că niciodată nu mai vrea să treacă prin așa emoții.

Prin geamul din autocar se văd umbrele nopții și fața mea distorsionată cu ochii prea mari. Am impresia că am așteptat momentul ăsta toată viața. Momentul plecării. Al desprinderii.

Nu mă deranjează că nu stă nimeni pe locul de lângă mine, e și normal, toți sunt colegi de școală, chiar din aceeași clasă, iar eu încă nu aparțin nicăieri. Dacă nu erau părinții verișoarelor mele, nu cred că ajungeam să mă urc în autocar. Dar când femeile s-au răstit la tata că „prea mă ține legată la țăruș”, tata s-a lăsat convins. Atunci am înțeles ce forță au unele cuvinte și cât de tare lovesc.

Îmi pun o dorință pe scaunul de la fereastră, scaun verde cu tapițeria ruptă la un colț, prin a cărei scobitură largă se ițește buretele precum creierul unei păsări, și scuip în sân, așa cum m-a învățat bunica să fac. Autocarul pornește timid ca un prim sărut în noapte.

Când mă trezesc, autocarul e împotmolit în noroi în mijlocul câmpiei. O verișoară mă zgâlțâie cu putere și îmi spune să cobor căci nu reușesc să miște o mașină atât de mare cu mine în ea. Mă smulg cu greu din vis și îmi dauseama că mi s-a prins o bucată de gumă de mestecat în păr. Cât dormisem și unde ne aflam? La câtă distanță de noi erau pescărușii și marea?

Când s-au deschis ușile de la autocar m-a izbit un aer rece și cețos. Toți copii erau în spatele autocarului și se împingeau unul pe altul ca în povestea Ridichea Uriașă, iar șoferul le făcea semn din față cum și cât să împingă.

Cealaltă verișoară m-a luat de mână și m-a așezat lângă țeava de eșapament căci numai acolo mai era loc. Am încercat și eu să împing în ritmul celorlalți dar nu reușeam decât să mă balansez de pe-un picior pe altul.

Atunci l-am văzut pe bărbat venind de departe. Era înalt și frumos, poate cel mai frumos om pe care îl văzusem eu vreodată. M-am ghemuit lângă țeava de eșapament și am încercat să îl privesc pe ascuns. Avea un mers puțin săltat, ochii negri ca doi cărbuni și palmele mari ca de urs. Barba lui puțin căruntă îi flutura de fiecare dată când pășea, iar eu deveneam din ce în ce mai mică, mai cenușie și mai curioasă. Cele două verișoare ale mele au început să șușotească deasupra mea, amândouă întrebându-se cum ar fi să săruți un bărbat cu atâta păr pe față. „Hei-rup, hei-rup.”

Apoi a început să plouă mocănește, iar bărbatul cu barbă părea că se răzgândește și în loc să se îndrepte spre noi se hotărâse să alerge pe linia orizontului. „Nu vine să ne ajute, firește că nu vine să ne ajute”, i-am auzit pe ceilalți copii în cor ca o viermuială continuă deasupra unui hoit mecanic. „Hei-rup, hei-rup.”

„Al dracului bărbat”, a mormăit șoferul printre picăturile de ploaie care îi intrau în gură de-a valma, „nici nu-i pasă că am treizeci și doi de copii cu mine”. „Hei-rup, hei-rup.”

După un timp, șoferul ne-a făcut la toți semn să urcăm în autocar, ploaia se întețise și nu mai vedeam nimic în fața noastră, însă bărbatul cu barbă era tot acolo, pe linia orizontului, sărind de pe un picior pe altul, cu ochii de culoarea cărbunelui căzut dintr-o sobă încinsă. „Să nu alunece”, m-am trezit vorbind neîntrebată.

Când ne-am trezit din nou cu toții, se auzeau zecile de pescăruși la ferestrele deschise ale autocarului. Hainele ni se uscaseră de la soare, iar verișoarele mele jucau șah cu băiatul cel chipeș.

Linia orizontului era limpede și nimeni nu se mai balansa acolo, departe, în ritmul autocarului.

La Costinești, am primit fiecare câte o căsuță în care erau trei paturi și un singur șifonier. Eu sunt în căsuța cu numărul treisprezece dar asta nu mă deranjează căci e numărul meu norocos. Verișoarele mele s-au regăsit cu iubiții lor iar mie mi-a venit pentru prima oară ciclul. Am șaptesprezece ani și mă doare îngrozitor burta.

Iubiții verișoarelor mele s-au așezat pe patul meu și își privesc cu jind prietenele care stau întinse în celelalte două paturi.

Am hotărât să mă duc singură pe plajă și să privesc marea deși nu există nici un indicator spre ce direcție ar trebui să mă îndrept. Mă conduce aerul sărat și mirosul de pește prăjit.

Simt bucuria ca pe o bilă de fier pe care abia am putut să înghit și poate de aceea încerc să respir cu gura întredeschisă.

Cu cât mă apropii de mare, cu atât mă afund mai mult în nisip până ce nu mai pot înainta în poziție dreaptă și mă las pe spate, închid ochii și privesc de sub pleoape cum se desface soarele ca o mandarină coaptă.

Cu băiatul cu nas mare nu se joacă nimeni iar mie mi-e milă de el. Iau mingea de volei din iarbă și i-o arunc, iar el o prinde zâmbind. Are nasul mare dar ochii blânzi, luminoși. Nu știu cum îl cheamă dar eu îi zvârl mingea cu putere iar el mi-o aduce cuminte înapoi și râdeam amândoiîn picioarele goale ca și când e cel mai firesc lucru să jucăm volei acolo, în fața căsuțelor, deși nu ne-am vorbit niciodată.

Verișoarele mele au ieșit din căsuța cu numărul treisprezece și sunt amândouă îmbujorate la față. Mă privesc ironicși cumva de la o anumită înălțime, dar mie nu îmi pasă căci știu că băiatul cu nasul mare era la fel de singur ca mine înainte să ne găsim.

Când obosim, ne apropiem unul de altul și ne strângem în brațe ca doi prieteni buni apoi hotărâm să mergem la sala de mese împreună căci am auzit că ni se vor da felii de pepene la desert și avem amândoi nevoie să ne răcorim. Soarele e din ce în ce mai portocaliu iar mingea de volei rămâne uitată în iarbă.

„Te-am căutat o grămadă”, îmi spune o verișoară. „Nu mai avem bani de mâncare și știm că tu ai adus un geamantan plin cu conserve. Trebuie să le vindem ca să facem rost de bani pentru intrarea la terase.”

Când am plecat din Piatra-Neamț, tata mi-a umplut geamantanul lui militar cu conserve de pate, pește, fasole în zeamă și multe supe la plic, „ ca să ai ce să mănânci pe acolo”. De la Constanța la Costinești am cărat cu greu la geamantanul lui cu capse metalice, așa că hotărârea verișoarei de a vinde toate acele conserve îmi surâde. „Prietenii noștri vor să ne scoată la dans, poți veni și tu cu noi dacă vrei”, mi-a zâmbit strâmb cealaltă verișoară.

Am făcut rost de o sută douăzeci de lei în urma vânzării conservelor, bani pe care i-am împărțit egal în trei. M-am îmbrăcat cu o rochie și mi-am așteptat verișoarele pe patul meu din căsuță. Prin acoperiș licăreau stelele ca artificiile de mână iar valurile mării răsunau peste melodia lui Cher ce se auzea de la toate terasele la care urma să dansăm:..”nomatterhow hard I try, youkeeppushingmeaside, and I can’t break through, there’snotalkingtoyou…it’ssosaaaadthatyou’releaving, it takestiiiimetobelieve it, but afterallissaidanddone, you’regonnabethelonelyone, oh…”

Am făcut o gaură în perete cu o scoică și prin ea văd viitorul. Un buchet de busuioc uscat stă ascuns sub pernă și mă gândesc că asta ajută atunci când pășesc în partea cealaltă. Mirosul îmi amintește de casă, doar datorită lui nu mă pierd.

În viitor sunt singură la o răscruce de drumuri, în fața mea trei poteci mi se arată, toate trei sunt departe de casă. Nu știu de ce privesc spre cea mai îndepărtată destinație, acolo unde sunt doar autostrăzi și stâlpi electrici, acolo unde nu e nimic decât o mare tristețe, ca un val de căldură într-o cameră întunecată.

Mi-e teamă de viitorul meu și îmi dau seama că înapoi nu mă pot întoarce deși e bizar cum o scoică atât de mică poate să te strângă atât de puternic. Sau poate sunt ochii mei care mă strâng, poate sunt ochii. Încerc să astup gaura cu nisipul de pe plajă dar nisipul alunecă ușor ca un lichid și se prelinge pe perna mea. De nu mi-ar îneca busuiocul, de mi-ar rămâne măcar mirosul.

M-am rugat atunci pe plajă, la marginea Mării Negre, acolo unde se sparg valurile, să te găsesc, oricine ai fi tu. Inima mea era atât de limpede și de largă precum plaja aceea, scoica îmi zimțase palma. Dar nu durerea m-a oprit din ruga mea ci un băiat suit pe o stâncă, un băiat cu o carte în mână, suit pe o stâncă. Era atâta spumă în jurul lui, atâta freamăt, iar el citea așa, în ochiul furtunii. Aș fi dat orice să se întoarcă atunci spre mine, privirea lui să alunece de pe paginile ude ale cărții și să mă vadă pe mine. Aș fi dat orice să pot astupa gaura din perete cu pieptul lui.

În căsuța de la malul mării nu vine nimeni să mă ia la dans. Am rămas din nou singură sub freamătul melodiilor care cutremură întunericul sărat. Afară, băiatul cu nas mare lovește cu piciorul în minge iar zgomotul se rostogolește prin iarbă. În noaptea asta nici cu el nu dansează nimeni. Suntem amândoi înveliți în aceeași vârstă groaznică. De aceea l-am luat de mână, nu de milă. Nu de mila lui.

Am greșit atunci când am ajuns cu el la buza mării, am greșit când ne-am așezat amândoi pe nisipul rece. Am greșit și aveam să mai greșesc. Se deschidea greșeala ca un hău în mijlocul pământului.

M-a întrebat atunci dacă poate să mă sărute iar mie mi s-a făcut pielea ca de găină. Luna îi bătea în ochii lui umezi și flămânzi iar eu i-am șoptit cu blândețea de care avea nevoie. Nu.

Nu de mila mea i-am spus Nu.

Te așteptam pe tine, voiam să încep cu dreptul, cum s-ar spune. Voiam și mă pregăteam să fiu a ta, oricine ai fi fost tu.

Băiatul cu nas mare s-a ridicat furios din nisip și a aruncat cu o piatră în mare. Cărase piatra aia în buzunar de când plecase de acasă și cred că sperase, vreau să cred că sperase, că îl va afunda în sărutul meu, dar acum era inutil. Să săruți cu o piatră în buzunar, ce tragedie.

Am rămas tăcută în fața furiei lui dar simțeam că izbândisem cumva. Era un pas mic, poate cel mai mic act de curaj de care dădusem dovada până atunci dar mă simțeam la fel de liberă și pierdută precum piatra aceea de la fundul mării.

Pe linia orizontului bărbatul cu barbă dansa printre navele maritime. Râdeam amândoi cu gura plină de stele.

Când m-am întors la căsuțe, muzica încă duduia în podele, iar ochii noștri erau împăienjeniți. Crescuserăm cu toții în noaptea aceea cu părinții departe. Orice se putea întâmpla. Orice.

Am auzit râsetele lor precum aripile de lilieci în jurul capului și m-am ferit de degetele lor ascuțite. Îl ridicaseră pe băiatul cu nas mare pe o masă și îl cărau așa deasupra tuturor, un Quasimodo în lumina lunii. Cele două verișoare îl hrăneau cu felii de pepene, iar el scuipa cu sâmburi negri în mine.

„17 ani și e nesărutată, 17 ani și e nesărutată”, din gurile lor curgea nisipul fierbinte și rușinea mea din prima noapte avea să nu se mai șteargă niciodată.