Vremea poemului înalt (fragment)

Poetesa

Nu voi fi marea poetesă a lumii
nici revoluții nu voi mai cînta, nici pe altare nu voi oficia
cu sînii goi nu voi mai înflăcăra baricade
cu virginitatea nu voi mîntui mărunte popoare;

tineri bărbați nu se vor mai sinucide pentru mine
nici sclavi străini nu vor mai fi aruncați în cușca cu fiare;
nu mi se vor închina ode, epopei și sonete
nu-mi va fi reprodus chipul în milioane de pînze,
fotografii, timbre poștale;

nu mă voi mai naște dintr-o coastă de om sau din spumă de mare
nici umbra mea nu se va mai apleca tainic, mică Lilith,
din spatele unei obscure sfinte treimi;
nu mă voi mai regăsi în cărți cu imagini, în tomuri cu nume,
în reviste de modă, jurnale.

Am 40 de ani; am trecut de vîrsta fatală
am încasat cîte ceva de la oameni
și încă mi se pare ciudat că exist?
încă n-am privit cu adevărat realitatea în față?
încă nu m-am obișnuit cu sexul meu
cu uniforma de carne?

Îmi privesc trupul gol, cutia asta cu sîni și bulboane
din care de astăzi
nu voi mai vorbi decît despre mine
nu mai pot vorbi decît despre mine
nu mai știu vorbi decît despre mine
așa cum mă văd, reprodusă în milioane de cioburi asemenea
care curg continuu pe stradă fără să-și mai amintească nimic.

O să învăț din nou să cos, să torc, să cîrpesc
să cresc copii, să spăl, să gătesc
să fac cum vor toți, să tac și să uit

că trebuia să diger existența pămîntului
să împac munți și văi, să căsătoresc insule și oceane
să îmbunez găuri negre și constelații
trebuia să unesc continentele între ele
să înnădesc Orientul cu Occidentul
să educ delfinii, stejarii, panterele, crinii
ca să ne ierte, să nu se mai teamă, să ne iubească
trebuia să prepar din iluzii, confuzie, haos
un drog nou, ușor, confortabil
să imaginez trecutul, să descriu viitorul

trebuia să țin minte tot ceea ce voi ați uitat,
ceea ce n-ați aflat niciodată
să refac în mine ceea ce în voi e rupt, e stricat
să scot dinozaurii și balenele din subsoluri, cotloane
să le proiectez pe bolta înstelată a meningelor noastre
încă arhaice

trebuia să concep și să nasc o formă a noastră
viitoare
mai bună.

Am să uit și eu tot. Am să vă las fără mine.

Omul vieții tale

Auzi o voce într-un magazin, întîlnești fără să vrei o privire
care te atinge pînă-n străfunduri, te înmărmurește
și fulgerător știi, știi profund, ai dat peste omul vieții tale
bărbatul demult așteptat, îndelung căutat
ți-a fost în fine trimis, cînd nu mai credeai că se poate
și tocmai atunci ești obosită peste măsură, nu te-ai machiat
părul nu ți-e spălat, ești numai în tee-shirt și blugi

În zgomotul magazinului rămîi nemișcată, încerci să gîndești
o soluție, privești pe furiș către bărbatul acela
– el caută un produs pe un raft, e preocupat, nu te vede –
dar tu știi, știi definitiv, irevocabil
el e omul vieții tale, simți fără să înțelegi
intuiești o transfigurare

Ceva magnetic te leagă invizibil de el, te atrage puternic
încerci să găsești o apropiere, o cale, te prefaci
că și tu cauți produsul acela

Deja omul vieții tale a plecat mai departe
iar tu îl urmezi fără grai, nici nu i-ai văzut bine chipul
dar alura lui, chiar din spate, îți indică enigmatic
el c omul vieții tale îl fixczi cu privirea, dar el nu simte nimic
Și oboseala ta e din ce în ce mai puternică
un fel de somn se lasă greu peste creier, caști și îți vine
să te întinzi pe jos, printre rafturi, să te lichefiezi

El e omul vieții tale și nu știe, nu simte
iar tu nu erai pregătită, erai adormită, nu mai sperai –
privirea lui te-a atins pînă în străfunduri
ți-a dat certitudinea aceea intensă, absurdă
bucuria vastă este posibilă
armonia perfectă este posibilă
El e omul vieții tale, bărbatul îndelung așteptat
inima strînsă te doare, ai vrea să vorbești
nu găsești cuvinte, totul pare ridicol
îl urmezi de la mică distanță – îți amintești brusc
de parabola celor cinci fecioare nebune
care au uitat să-l aștepte pe mire cu candela plină, aprinsă
cînd el a venit pe neașteptate și le-a frînt inima

Acum știi – și cu pieptul în flăcări
mută ca o umbră cenușie din lumea cealaltă
îl urmezi pe cel care se îndepărtează vertiginos
printre culoarele magazinului
fără să-i poți striga, chiar de departe
Ești omul vieții mele, ești împlinirea mea
ești infinitul meu, dezmărginirea
Te-am așteptat cît am putut, m-am pregătit cum am știut
am uitat, mi-am amintit, am uitat
Nu vreau să te mai ratez. Ești gloria lumii.
Acum ești aici. Te-am recunoscut. Vino!

Poeme din antologia „Vremea poemului înalt. Poeme alese de Al. Cistelecan”, fotografii de Ana Toma, Colecția „Cartier de colecție”, Editura Cartier, 2022