„Oaspeți dragi” de Ilia Ilf și Evgheni Petrov

În acest număr aniversar al Literomaniei, nr. 300, vă propun o proză despre o sărbătoare, o sărbătoare, însă, din Rusia stalinistă, descrisă cu mult haz de Ilf și Petrov. Proza scurtă „Oaspeți dragi” a fost tradusă de Al. Roată și a apărut în revista „Literatură” (nr. 2, 1968) (cu ilustrații de Nell Cobar). Iată și mențiunea traducătorului: „Schița de mai jos e inspirată de un fapt autentic. În anul 1934 o temerară expediție arctică pe vasul Celiuskin, condusă de O. Schmit, a fost salvată de la un grav naufragiu. Întoarcerea la Moscova a eroicului grup expediționar și a piloților care l-au salvat a stârnit un entuziasm care, pe alocuri, a îmbrăcat și unele aspecte comice. Iată-le aici, surprinse de celebrul cuplu scriitoricesc Ilf și Petrov”. (Bozz)

Ilia Ilf și Evgheni Petrov

Oaspeți dragi

În redacția ziarului „Într-o seară” domnea mare agitație. Redactorii țîșneau întruna pe scară și se uitau peste balustradă în jos, în golul care se căsca pînă la parter; femeile de serviciu măturau coridorul în afara programului, lovindu-i cu periile peste picioare pe toți cei ce le ieșeau în cale; în fine, din „Secția literară și consultații juridice” răzbătea o aromă tare de mezeluri și un zgomot ritmic de cuțite. Acolo se instalaseră cinci chelneri și un oberchelner cu veston alb. Cot la cot, tăiau salamul în felii subțiri, aranjau pe farfurii ridichi cu codițe verzi, rotocoale mici de lămîie și cîrnați polonezi. Pe manuscrise tronau sticle și sosiere.

Redactorii, care în așteptarea banchetului nu mîncaseră nimic, își făceau mereu de lucru în această cameră și, umplîndu-și ochii cu strălucirea veselă a portocalelor și a șervețelelor imaculate, se repezeau iar, cu puteri proaspete pe seară.

În biroul redactorului șef, trăgîndu-se nervos de mustăți, șeful secției literare raporta:

– Acum sînt la recepție la artiștii poporului și artiștii emeriți, pe urmă sînt așteptați de fruntașii agriculturii, iar acolo stă omul nostru cu mașinile, pune mîna pe ei și-i aduce direct aici, la masă.

– Va fi și căpitanul Voronin? se interesă cu îndoială redactorul șef.

– Va fi, va fi. Fiți fără grijă.

– Dar eroi? Bagă de seamă, Vasili Alexandrovici !

– Am prevăzut și eroi. Vor veni Doronin, Molokov, Vodopianov și Slepniov.

– Ascultă, n-o să ni-i sufle alții pe drum ? Pe Maroseika, pe unde au să treacă, aproape în fiecare clădire e o instituție.

– Am avut grijă și de asta. Omul nostru îi va duce pe traseul „B”, iar de acolo prin pasaje și străduțe neumblate.

– Of, de-ar veni odată ! se tîngui redactorul șef. Cu masa cum stăm, e gata? Nu uita că au să vină flămînzi.

La telefon li se comunică ultima știre:

– Au pornit spre fruntașii agriculturii.

O oră se scurse într-o așteptare chinuitoare. Vasili Alexandrovici nu se dezlipea de telefon, primind rapoarte amănunțite.

– Cum? Sînt la felul doi? Foarte bine!

– Au început discursurile? Perfect!

– Cine a venit să ni-i ia ? În nici un caz! Bagă de seamă, dacă îi cedezi, am să pun problema dumitale la sindicat. Poate că ai nevoie de întăriri? Ți-i trimit pe Gurevici, Gurovici și Gurvici cu motocicletele, pune-i în ariergardă.

În sfîrșit li se comunică și vestea mult așteptată :

– Au ieșit în stradă. Ai noștri au pus mîna pe ei. I-au urcat în mașină. Vin! Vin, vin!

În clipa aceea în biroul redactorului șef dădu năvală cronicarul teatral. De emoție își smulsese cravata de la gît și o ținea în mînă.

– Catastrofă! — îngăimă el.

– Ce s-a întîmplat?

– Jos – spuse cronicarul cu o voce de mormînt — la etajul II, la redacția ziarului „Pentru cauza pescuitului” s-au pregătit de banchet. Am văzut mesele cu ochii mei.

– N-au decît. Ce ne pasă nouă?

– Da, dar ei spun că îi așteaptă pe celiuskiniști. Și exact pe aceia pe care îi așteptăm și noi.

– Nu se poate, pe cei de pe „Celiuskin” îi aduc oamenii noștri.

– Ni-i iau. Zău că ni-i iau! Noi sîntem la etajul III, iar ei la II.

– N-are nimic, îi urcăm cu liftul.

– Dar liftiera e omul lor. S-au gîndit la toate. Am vorbit cu ea. I s-a dat dispoziție să-i ducă pe oaspeți la etajul II.

– Sîntem pierduți! țipă redactorul șef cu o voce sonoră. Ți-am spus, Vasili Alexandrovici, ca au să ni-i sufle!

– Și eu v-am spus, acum un an jumătate, să nu cedați etajul II acestei blestemate „Cauze a pescuitului”. Să-l fi dat liniștitei „Enciclopedii medicale” și acum nu ne-ar fi durut capul.

– Cine știa că „Celiugkin” o să naufragieze! Vai, vai, vai, am încălzit un șarpe la sîn.

– Și ce masă au! fierbea cronicarul teatral. Doar sînt ziar pescăresc. Numai pește. Dragi tovarăși, numai scrumbii au de optsprezece feluri!

Dînd disperat din mîini, redactorul șef coborî în grabă scările la etajul II.

Acolo, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, redactorul șef al „Cauzei pescuitului” se plimba cu pași mărunți și mormăia ceva, repetînd probabil cuvîntul de bun-venit. În uși se ițeau redactorii. Mirosea a pește.

Stăpînindu-și supărarea, șeful „Serii” spuse :

– Salut, tovarășe Barsuk. Ce faci aici?

– Respir aer curat, răspunse nevinovat șeful „pescarilor”.

– Curios.

– De ce curios ? E palierul meu, fac ce vreau. Dar ce faci dumneata aici, tovarășe Ikapidze?

– Și eu respir aer curat.

– A, nu, pardon, n-ai decît să respiri aer curat la dumneata, la etajul III.

– Of, tovarășe Barsuk – făcu insinuant „Într-o seară” – cred că vom fi siliți să discutăm la Comisia controlului de partid.

– Cu plăcere, tovarășe Ikapidze. La dispoziția dumitale. Carnetul meu are numărul 1293562.

– Știu – gemu „Într-o seară” — că îi așteptați pe celiuskiniștii noștri.

– Celiuskiniștii nu sînt ai dumneavoastră, ci ai tuturor, răspunse cu sînge rece „Pentru cauza pescuitului”.

– Ah, ai tuturor !

Și cei doi șefi începură să înainteze unul spre altul.

În clipa aceea jos duduiră motoarele, izbucniră aclamațiile mulțimii și liftul luminat puternic se opri la etajul doi. Liftiera piscicolă își îndeplinise misiunea diabolică.

„Într-o seară” se repezi înainte, dar înfiptul de Barsuk își luă pe loc o poză solemnă și într-o cadență amețitoare turui :

– Permiteți-mi, dragi tovarăși, ca în aceste clipe minunate…

Cauza etajului III părea pierdută. Șmecherul de Barsuk vorbea despre legătura indestructibilă dintre pescuit și Arctica și despre rolul uriaș pe care l-a jucat ziarul „Pentru cauza pescuitului” în salvarea echipajului navei „Celiuskin”. În timp ce Barsuk îi dădea înainte, „Într-o seară” se muta nerăbdător de pe un picior pe altul, ca un cal. Și îndată ce dușmanul își termină discursul de bun-venit, tovarășul Ikapidze arboră un zîmbet primitor și preluă abil inițiativa.

– Iar acum, dragi oaspeți — spuse el împingîndu-și concurentul cu umărul — vă rugăm să poftiți la etajul III să gustați ceva. Pe aici, vă rog. De ce stai în drum, tovarășe Barsuk? Pardon, lasă-ne să trecem, te rog. Pe aici, pe aici, dragi oaspeți…

Și lovindu-l cu genunchiu-i ascuțit pe secretarul „Cauzei pescuitului”, care într-o pildă de abnegație încercă să se culce pe scări și să bareze drumul cu trupul său, îi duse pe celiuskiniști după el.

Zîmbind obosiți și inhalînd cu oroare mirosul de mîncare, oaspeții dragi porniră spre redacția ziarului de seară.

În politicoasa încăierare fulgerătoare și aproape inobservabilă, dibaciul Barsuk reuși să înhațe și să tîrască în bîrlogul lui doi eroi și opt celiuskiniști cu familiile.

Această manevră fu observată abia cînd se așezară la masă. Noroc că prevăzătorul Vasili Alexandrovici adusese suplimentar, pe scara de incendiu, încă trei celiuskiniști: doi marinari de rangul I și un fochist cu nevasta și doi copii mici. Cînd se cățărau, în dreptul etajului II, redactorii pescari i-au apucat de picioare pe oaspeți, strigînd „Bine ați venit!”, iar pe Vasili Alexandrovici au încercat să-l prăvălească în abis. Așa cel puțin susținea el.

Mai departe totul se desfășură bine, ba chiar admirabil. S-au rostit toasturi, aproape că s-a plîns de bucurie. Eroii erau implorați să mănînce ceva, cît de puțin. Și bunii de ei mâncau, ca să nu-și jignească gazdele. Și la etajul II lucrurile păreau să stea bine. De acolo se auzeau din cînd în cînd urale atît de puternice de parcă un regiment întreg pornea la atac.

Tîrziu după miezul nopții, pe terenul neutru dintre etajul II și III se întîlniră ambii redactori șefi. În păr li se încurcaseră picături multicolore de confeti. La butoniera lui Barsuk atîrna un cîndva falnic trandafir, care mirosea a vin, iar Ikapidze își răcorea fața înfierbîntată cu o codiță verde de ridiche. Chipurile lor radiau. Despre întâlnirea la Comisia controlului de partid nici nu mai putea fi vorba. Aveau acum treburi mult mai importante.

– Vasăzică așa – spuse Ikapidze, aplecîndu-se pentru o clipă cu tot corpul în față – noi vi-l dăm pe Vodopianov, iar voi… voi ni-l dați pe Molokov.

– Pe Molokov? Glumești. Molokov, cu voia dumitale, a salvat treizeci și nouă de oameni!

– Dar Vodopianov ?

– Ce-i cu Vodopianov ?

– Vodopianov, dacă vrei să știi, a zburat șase mii de kilometri. Nu-ți ajunge?

– Ai dreptate. Bine. Fie. Noi vi-l dăm pe Molokov, iar voi ni-l dați pe Vodopianov, un fochist cu copiii și pe fratele căpitanului Voronin.

– Poate că îl vreți chiar pe Voronin? făcu Ikapidze sarcastic.

– Ba pardon! Pentru Voronin uite ce vă dăm: pe Slepniov cu soția, doi marinari de rangul I și o nevastă de cercetător științific. Dar Doronin?

– Ce-i eu Doronin ?

– Cum ce-i? Doronin a zburat de la Habarovsk pe un avion neîncălzit. Găsești că-i o plimbare plăcută?

– N-am spus asta.

– În acest caz, pentru Doronin cerem: pe Kopusov, pe scriitorul Semionov, doi dulgheri, un geodezist, un boțman, pe pictorul Fedia Reșetnikov, pe fetița Karina și pe corespondentul special al „Pravdei”, Hvat.

– Ai înnebunit! De unde să ți-o iau acuma pe fetiță? La ora asta doarme!

Cei doi bărbați se mai tîrguiră încă o bucată de vreme. Dar schimbul se făcuse de mult fără ei. Eroii erau duși de jos în sus și de sus în jos, și în general, nu se mai știa unde e o redacție și unde-i cealaltă.

În românește de AL. ROATĂ