Oprit în noapte

Plecă pe jos; până la el acasă nu era mult. În mod normal, s-ar fi temut să meargă pe aici după căderea întunericului, din cauza urșilor.

Atunci se întâmplă ceva ciudat: se opri brusc în timp ce cobora panta și rămase pe loc. Întunericul din jur era risipit parțial de lampadarele de pe strada principală de mai jos, din stânga, și de becurile de pe stâlpii de la calea ferată, de lângă ea. Tot de jos, din stânga, se auzea susurând Prahova, nevăzută în beznă. În dreapta se înălța panta împădurită, și ea în beznă. Și mai erau, desigur, radiațiile: invizibile, impalpabile, tăcute, de jur-împrejurul lui, pretutindeni, înconjurându-l, devenite încă un element al lumii fizice în care se mișca.

Știa de ce se oprise: simțise brusc că nu mai avea niciun rost să mai facă un pas. O amintire vagă îi pâlpâi în minte: un personaj care, realizând inutilitatea de-a se mai mișca, se oprise pe trotuar și rămăsese nemișcat, până când un polițist îl îndemnase să circule.

„Deci chiar se întâmplă. Vonnegut nu fabula.” Era frig, dar, paradoxal, îi mai veni un gând: acela că nu are unde să se ducă.

Anda fusese ultima lui speranță de-a eluda realitatea; acum era față în față cu ea, și unde ar mai fi putut să se ducă ? Fusese o iluzie, bineînțeles; doar știa cum era Anda, se lămurise în timp, spre consternarea sa, de acum aproape patruzeci de ani deja, apoi în urmă cu douăzeci, și în sfârșit în ultimii doi ani. Se întrebă cât de disperat trebuie să fi ajuns în ultima vreme ca să nu ia în seamă tot ce aflase și să își facă iluzia că s-ar putea înțelege cu ea și că îi va fi un sprijin, că va fi alături de el ?! „Rău de tot, își răspunse tot el. Dar e drept că nici nu am mai trecut vreodată prin așa ceva.”

Se întrebă ce îi mai rămânea acum. Nu găsi nimic. Se urni din loc și porni mai departe.

Poate faptul că încetase să se mai hrănească îi dăduse o stare de amorțeală, ce se dovedea deosebit de relaxantă; în orice caz, tensiunea și anxietatea de până atunci scăzuseră în intensitate. Auzise, într-adevăr, că după primele zile de post apare o senzație plăcută, de detașare și lipsă de griji. Își aminti iarăși romanul în care acel lucrător de la metroul londonez, surprins în tuneluri de atacul nuclear și înțelegând că nu mai are nicio șansă, ia hotărârea să rămână unde era și se lasă să moară de foame.

Gândurile începură să îi rătăcească. Nu îl mai preocupa nimic anume, și nimic nu mai prezenta vreo importanță propriu-zisă; toate se egalizaseră.

„Mi-a lipsit mereu un lucru esențial: agresivitatea, îi trecu din senin prin minte. Mă las atacat mereu de ceilalți, și nu înțeleg deloc tendința lor de-a acuza totdeauna prompt. Aș fi putut să o acuz eu pe Anda de prostia pe care a făcut-o venind cu mașina, în schimb m-am lăsat eu acuzat că nu am venit la ea. Nu am luat niciodată în considerare perspectiva de-a fi eu acuzatorul… Și am avut prea des de-a face cu oameni care au reflexul de-a acuza. Ce ciudat că îmi dau seama de asta acum, la spartul târgului…”

Căzu într-un soi de visare, în care percepea vag ce era în jur. Prin minte i se perindau, ca întotdeauna, frânturi de literatură, cu o semnificație doar pentru el anume. Auzea vag în răstimpuri centrala pornind, dar asta era tot. Gândurile îl duceau alternativ la castelul Garre și la acel personaj fabulos, Arcașul Verde, și spre doctorul Sheppard; ce aveau oare în comun cele două repere? Arcașul Verde furișându-se prin tunelul secret în inima castelului, în toiul nopții, neștiut, deblocând zăvorul ușii dormitorului cu ajutorul unui magnet, căutând cheia aceea și găsind-o în cele din urmă, luând-o de sub perna lui Bellamy, descuind trapa temniței subterane și eliberând-o pe captivă, apoi strecurând cheia înapoi sub pernă și încuind ușa la loc, pentru a câștiga timp; dala de piatră rotindu-se pe axul ei îl obsedase multă vreme într-o anumită etapă recentă a terapiei, până când înțelesese că simboliza deschiderea și eliberarea. Cumva, îndrăzneala „arcașului” se înrudea cu a doctorului Sheppard, care pusese la cale și executase o crimă netulburat, fără ezitare și teamă. În mintea lui tulbure, ambii reprezentau determinarea neabătută, până la atingerea țelului, oricare ar fi fost acesta. Desigur, unul urmărea binele, în timp ce celălalt urmărea răul, dar pentru el, unul, asta nu conta. Așa cum îi explicase Mihaelei, care precizase că doctorul Sheppard e psihopat, el nu vedea decât lipsa fricii și a ezitării. „Pentru cineva ca mine, veșnic tras înapoi de temeri și îndoieli, el nu poate fi fatalmente decât un model, fiindcă nu îi văd decât curajul și hotărârea, scopul fiind secundar. Bine că nu ținem seama aici de morală”, adăugase zâmbind.

Doctorul Sheppard, trăgând fotoliul mai departe de perete, pentru a ascunde vederii măsuța pe care pusese dictafonul care avea să îi confere un alibi decisiv, și părăsind apoi biroul lui Ackroyd, lăsându-l mort, cu pumnalul pe care i-l înfipsese în ceafă, doctorul Sheppard, care își stăpânise toată ziua și toată seara îngrijorarea că Ackroyd putea fi la curent cu șantajul care o dusese la sinucidere pe logodnica lui și că avea să îl confrunte și să îl distrugă, eventualitate pentru care pregătise minuțios asasinarea sa, și care după câteva ore, profitând de un scurt interval în care rămăsese singur, trăsese fotoliul la loc și băgase dictafonul înapoi în geanta sa de medic, și apoi prefăcându-se în continuare netulburat. Într-adevăr, cineva ca el, veșnic temător, înclinat să aplaneze conflictele, avea toate motivele să admire asemenea oameni!

Cufundat în visare, își dădu seama totuși că exagera în privința slăbiciunii sale, dar atracția față de firea lor inflexibilă persista.

Se vede că lipsa hranei începuse probabil să îl afecteze, dat fiind că drumul până la ei și înapoi îl obosise neobișnuit de mult, încât căzu într-un somn care, fără a fi profund, lăsându-l să perceapă vag ce era în jur, făcu loc viselor, dintre care unul îl duse într-un oraș cunoscut, dar pe care nu îl mai recunoștea deloc, ceea ce era foarte chinuitor. Știa că ar fi trebuit să fie orașul pe care îl știa, dar, cu toate acestea, nu semăna deloc cu acela, încât senzația predominantă era una de panică. Era străin în locul acela, și nu știa ce să facă. Nu avea unde să se ducă, nici la cine, încât nu putea decât să umble la nesfârșit pe străzi, printre oameni necunoscuți.

Se trezi epuizat și tulburat. Își aminti de un alt vis, de demult, în care rătăcea printr-un cartier sordid, cu case modeste și curți lăsate în paragină, din care nu reușea să iasă, deși încerca frenetic, luând-o mereu pe alte ulițe, și de un altul, în care nu reușea să iasă dintr-o clădire de birouri, deși încerca mereu alte și alte coridoare, care însă nu duceau la nicio ieșire, și nimeni nu voia să îl ajute. Oare ce aveau în comun? se întrebă. Ce simboliza neputința de-a ieși dintr-un loc străin, indiferent că era un oraș, un cartier sau o clădire? Incapacitatea de-a ieși dintr-o situație neplăcută, deși teoretic o poți face? Comună era lipsa oricăror repere, ceea ce provoca un sentiment de teamă și de panică. „Deci ce e necunoscut și străin stârnește obligatoriu teama, conchise el. E arhetipal. Nu fac decât să descopăr roata.”

Se întoarse puțin și se uită pe fereastră, aflată în stânga. Se vedeau luminile lampadarelor, iar în jurul lor doar bezna. Realiză că era ceva neobișnuit să nu aibă nimic de lucru.

Se terminase cu toate astea. Își aminti, pe neașteptate, de perioada în care renunțase la scris, în urmă cu vreo treizeci de ani, și, după o vreme, un prieten scriitor, reîntâlnit din întâmplare, începuse să insiste să se reapuce de scris. „Chiar ai renunțat de tot?” îl tot întreba de fiecare dată când se vedeau. În cele din urmă, scrisese niște cronici la câteva cărți ale unor autori din exil, pe care respectivul le publicase în revista la care era redactor-șef. Revenirea nu avusese însă o continuare – mai trecuseră douăzeci de ani și fusese nevoie de epidemia mondială și de insistențele unei foste colege de serviciu ca să se hotărască să își publice cărțile scrise în tinerețe și câteva articole vechi despre unchiul său, Teodor. Îl speriase trecerea timpului, de care devenise brusc conștient nu atât din cauza epidemiei, cât a vârstei la care ajunsese, și regretul provocat de despărțirea de unchiul său, de mult, din motive de opțiune politică și de moartea prematură a acestuia. Scrisese mai multe articole despre el și își spusese atunci, cu o nuanță de autoironie ca să își mai atenueze părerea de rău, că, la fel ca în cazul romanului unui mare autor interbelic, acestea erau un monument „aere perennius” închinat lui Teodor.

Se întrebase, trecând peste ezitările de-a păși pe un teritoriu necunoscut, dacă unchiul lui „știa” cumva de eforturile sale de „reconciliere postumă”, cum le numise el. Spre surprinderea lui, câteva prietene îl asiguraseră că da, vorbind de comunicarea care există între lumi; așadar, viziunea sa nu era chiar atât de izolată și de aberantă cum i se părea uneori chiar și lui.

„Atunci, înseamnă poate că o să-l revăd curând”, conchise el acum.

(fragment din romanul „Ultimul refugiu”, aflat în lucru)

Foto de Karol Smoczynski (sursa aici)