Flash fiction stories – iunie 2024: „În tren” de Adriana Rodu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

În tren

Adriana Rodu

N-am mai călătorit cu trenul de ani buni, cred că din vremea studenției. Merg într-o tabără de pictură tocmai in celălalt capăt de țară și am ales varianta asta pentru că nu am permis de conducere. Asta e, șofatul nu e pentru oricine.

În vagon e liniște, dacă suntem cinci persoane în total. E o dimineață însorită de martie și soarele se joacă de-a v-ați ascunselea cu mine, ițindu-se din când în când de după crengi sau clădiri. Glasul roților de tren îmi dă o stare de bine care mă adoarme. Tresar când trenul se urnește cu un zguduit puternic dintr-o gară, habar n-am care, pentru că n-am apucat să văd. Ochii mi s-au deschis pe niște scaune de plastic mătuit și decolorat, rupte și vechi de când lumea, cu bălării de jur-împrejur și gunoaie…, nu mai spun. Nu s-a schimbat mai nimic, pe bune. Gările arată mai deplorabil decât pe vremea lui Ceaușescu. Par părăsite ca și vagoanele, și lucrul ăsta mă întristează. Ce fac eu douăsprezece ore? O să mor de plictiseală.

Văd mișcare în spatele ușii care dă în vagon. O doamnă încearcă să intre trăgând cu forță de mâner, dar nu reușește. La fel ca mine mai devreme, ea nu știe că ușa se deschide apăsând pe un buton. Bine că nu sunt singura care s-a făcut de râs. Mă ridic și străbat jumătate de culoar ca să îi deschid, și ea împinge spre mine o geantă mare, burdușită, apoi intră gâfâind cu un ditamai rucsacul în spate, târâind încă un geamantan imens. Din urma ei vine o copilă de vreo cinci anișori, durdulie ca și mama ei, încărcată și ea cu un rucsac și un troler cât un munte. Doamne, câte bagaje! Oare unde o să le pună? Sper că nu au locuri lângă mine!

Mă întorc pe scaunul meu și mă bucur totuși că se îndreaptă spre locurile din rând cu mine, dar de partea cealaltă a culoarului. Bucuria nu ține mult pentru că, după ce se chinuie să urce deasupra capului unul din cei doi mastodonți, mama se apleacă cu greu și îndeasă unul din ele sub scaunul de lângă și de sub mine, ocupând fără nicio problemă și jumătate din spațiul meu pentru picioare. Apoi plasează și celelalte bagaje pe podeaua vagonului, lăsând pe culoar un spațiu cât să încapă o persoană cu număr mic la picior, care stă bine cu echilibrul. Descurcăreață, ce să zic!

Mă simt jenată de comportamentul ei nepăsător și întorc privirea spre fereastră. Peisajul îmi dă de înțeles că ne apropiem de munți și mă uit în căutarea unui mâner cu care să pot deschide geamul pentru aerul curat, dar nu îl găsesc. Vagoanele moderne au aer condiționat. Ce plictisitor! Și mai am ore bune de mers. Oare o să rezist până la capătul călătoriei? Pe vremuri, mersul cu trenul era ca o terapie pentru mine. Timpul se scurgea pe nesimțite datorită faptului că oamenii socializau mai mult. Acum toți stau cu ochii și urechile în telefoane și butonează, butonează…

Trebuie să îmi găsesc ceva de făcut ca să treacă mai repede timpul, dar ce? Mă aplec și scot din rucsac caietul de schițe, o radieră și un creion, și încerc să desenez ceva, dar n-am nicio șansă. Trenul ne hurducă ca pe sacii cu cartofi și liniile mele par mai degrabă niște viermi. Nici cu cititul n-am noroc, așa că închid ochii și cad din nou, pe nesimțite, într-un somn adânc din care mă trezește sunetul unui mobil. O tipă din spate răspunde și începe o conversație cu voce tare, în care povestește cu lux de amănunte și cu termeni nu tocmai ortodocși cum a decurs consultația ei la ginecolog. Fac ochii mari cât cepele, mă uit stupefiată în stânga mea și văd că e doar copila, care înfulecă cu poftă dintr-o tartină, aplecându-și capul spre culoar, probabil să vadă de unde vin vorbele. „Ce e aia ginercolog?” întreabă ea, uitându-se la mine cu niște ochișori mari și curioși. Ridic din umeri nedumerită și o fac pe neștiutoarea pentru că, pe bune, chiar nu știu ce să îi răspund. Ce bine, totuși, că nu înțelege nimic din ce aude, zic eu în mintea mea și răsuflu ușurată când văd că apare mama ei și scap de întrebare. „Nici eu nu știu”, zice ea, așezându-se și deschizându-și mobilul. „Eu cred că e un fel de profesor de gimnastică”, zice fetița, și schițează prin aer niște mișcări amuzante cu mâinile și picioarele, împiedicându-se de mânerele unei genți. Zâmbesc cu subînțeles și mă ridic în ultimul moment să merg spre toaletă, dar mă opresc imediat pentru că îmi dau seama că am de străbătut o cursă cu obstacole printre tot felul de sacoșe și geamantane. Asta e, trebuie s-o fac și pe-asta, și mă supun de nevoie provocării.

Străbat cu brio labirintul, apăs două butoane și intru nerăbdătoare în toaletă. Hai că pare mai curat decât era în trenurile studenției mele. Și mirosul e parcă mai acceptabil. La sfârșit, mă uit în jos după pedala care curăță closetul, dar nu o găsesc. Ridic privirea, văd un buton deasupra lui și îl apăs. Un vuiet de apă multă care vine cu presiune și parcă năvălește peste mine mă face să îmi pun mâinile instinctiv deasupra capului, să închid ochii și să mă ghemuiesc gata de duș. Ați auzit vreodată de toaletele moderne din alte țări europene, care se curăță automat după ce închizi ușa în urma ta? Eu cred că nu am apucat să ies, și aștept panicată finalul, care bineînțeles că nu mai vine. Deschid ochii încet, cu teamă, când se lasă liniștea, și mă ridic. Doamne, ce spaimă am tras, zic în sinea mea și ies grăbită din camera de pedeapsă.

Cred că am o față de găină pleoștită, peste care tocmai a trecut mașina, și trag speranță că nimeni nu a observat. Întoarsă în vagon, îmi reiau locul și constat că e chiar palpitantă călătoria asta. Zicea cineva ceva de plictiseală?

27 mai 2024

Adriana Rodu (n. 1971) este licențiată în matematică-fizică și informatică, de profesie programator. Este pasionată de pictura în acuarelă, citit și scris proză scurtă.