Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei criticul literar și traducătoarea Adina Dinițoiu.
1. Ce citiți în aceste zile?
Am în jur multe cărți care așteaptă să fie citite – mereu noi și noi titluri de ficțiune – în special ficțiune, domeniul meu de interes și de profesie –, dar fiindcă e vară și timpul se simte altfel (puțin în afara timpului de zi cu zi, al obligațiilor), citesc două cărți pentru mine: una tehnică, Bruno Latour, „Où suis-je? Leçons du confinement à l’usage des terrestres”, volum apărut în 2021, imediat după pandemie și cu un înaintea morții filozofului francez; iar cealaltă „de suflet” (cum se zice) – „Generalul armatei moarte” de Ismail Kadare (care ne-a părăsit și el, cu puțin timp în urmă, la 88 de ani). În timp ce Latour m-a impresionat, dincolo de acuitatea privirii sale de filozof asupra schimbărilor climatice și de precizia tehnică de abordare, printr-un curaj teribil de asumare a „terestrității” noastre, aproape a lipsei de transcendență (deși era un om grav bolnav), Kadare mă mișcă prin melancolia lui balcanică – a noastră, la urma urmelor –, prin lipsa lui de complexe estice (care la români nu prea se vede…), printr-o tristețe de fond (învăluitoare), care cred că e comună țărilor mici ale Europei de Est.
2. Care este cartea care v-a schimbat viața?
Cărțile ne marchează, de multe ori, inconștient. Nu cred că o carte ne poate schimba pur și simplu viața – la modul vizibil, brutal, conștient, cum o poate face un eveniment existențial. Viața (din afara cărții) este adesea mult mai drastică, mai marcantă, mai dominatoare. Aș vrea doar să pomenesc aici o carte pe care o citeam în momentul în care – fără să știu – viața mea se va schimba profund, în perioada în care tatăl meu a suferit un accident, în urma căruia a murit: e vorba de „Martin Eden” de Jack London (mi-a rămas în minte ediția BPT în două volume; trecusem în clasa a V-a; la finalul romanului, protagonistul, dezvrăjit de lume, de iubire, se sinucide, se îneacă).
3. Ce carte v-a influențat cel mai mult?
Influențele cele mai puternice asupra noastră le au cărțile citite la tinerețe și în adolescență. La mine au fost așa: în liceu, eseurile lui Alexandru Paleologu, „Despre lucrurile cu adevărat importante”, „Bunul-simț ca paradox” ș.a., apoi cărțile – romane și eseuri – ale lui Camus („L’Etranger”/„Străinul”, prima mea carte citită în franceză, „Ciuma”, „Mitul lui Sisf” etc.). O combinație insolită, paradoxală, care a acționat în paralel: pe de o parte, aristocratul franțuzit, estet, moralist à la française, așezat, pe de alta existențialistul radical din „Străinul”, dezrădăcinat, și tot șocul pe care mi-l aducea atunci crima fără justificare din roman. Aș adăuga – într-un fel diferit – pe Steinhardt (ale cărui parodii literare de tinerețe îmi plăcuseră), al cărui „Jurnal al fericirii” l-am citit în facultate (cu toată faima pe care o avea), dar care – trebuie să spun – nu m-a mișcat acolo unde trebuia (deși îmi dorisem să fiu cucerită de carisma lui, dar n-am reușit, se pare, să rezonez cu convertirea lui la ortodoxie).
4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.
Meseria (în domeniul cărților) mă face să deschid multe cărți, să răsfoiesc, să consult, să mă informez online etc. În ultimul timp – în funcție de priorități, de timpul din ce în ce mai redus –, aș zice că decid ce carte/cărți vreau (îmi propun) să citesc, pe celelalte doar le răsfoiesc. Pe multe le citesc din obligație profesională, așa încât atunci când chiar citesc de plăcere, simt o satisfacție extraordinară :). Dar ca să dau și un exemplu concret, îmi amintesc cum, cu niște ani în urmă, am încercat să citesc „Alchimistul” de Paulo Coelho – recomandat de niște prieteni (nefilologi) – și mi-a fost imposibil s-o duc la bun sfârșit.
5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.
Nu ofer des cărți, e greu să dăruiești cărți (depinde foarte mult de persoană). Dar cel mai adesea, și mai ușor, este să dăruiesc cărțile pe care le-am tradus (din franceză). Anul acesta, de pildă, am oferit „Notre-Dame du Nil” de Scholastique Mukasonga (apărut recent la Humanitas Fiction), un roman tulburător (cu elemente biografice) al unei scriitoare franco-ruandeze (laureat cu Premiul Renaudot în 2012), plasat în Rwanda postcolonială a anilor ’70, când se fac deja simțite tensiunile etnice și politice dintre etniile hutu și tutsi, care vor duce la teribilul genocid din 1994.
6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?
Greu de pus problema în acești termeni pentru un critic literar – general vorbind, există canoane oficiale, instituționale (sau „canonul occidental”, vorba lui Harold Bloom) mai mult sau mai puțin discutabile, create în anumite contexte culturale, de anumite grupuri de putere, cu anumite preferințe și interese (criteriile de selecție sunt diverse, dar ele nu sunt niciodată absolute, nici măcar cele estetice – cum s-a tot clamat în România comunistă). Cred că cel mai bine s-ar răspunde la întrebare dintr-un punct de vedere strict subiectiv: personal, aș zice că Dostoievski mi se pare supraevaluat (l-am citit în liceu, cu „Demonii” chiar m-am luptat), dar e drept că e un scriitor de secol XIX 🙂
7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?
E cam la fel ca la întrebarea precedentă. Dar e un fapt că, în general, cărțile de autoare femei au fost vreme îndelungată subevaluate. Canoanele oficiale le-au exclus multă vreme.
8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.
O carte? „Truismes” de Marie Darrieussecq. A fost tradusă în română cu titlul (poate nu foarte inspirat) „Schimbarea la trup” (Ed. Pandora M, 2003). O alegorie stranie, kafkiană a transformării unei femei în „truie” (scroafă, în română un termen conotat peiorativ, iată cum condiționează totul limbajul! în română ne scapă și jocul de cuvinte truie/truisme) și o critică incisivă a societății. 150 de pagini extraordinare, poetice și satirice! (Au lansat-o pe autoare.) Ele puneau deja, la începutul anilor 2000, problema om-animal-societate.
9. Ce carte ați recitit cel mai des?
Nu recitesc (încă) adesea, dar probabil că, atunci când o fac, mă întorc la clasicii francezi (cu Proust și Flaubert, în original, pe primele locuri). Eu încă mai păstrez plăcerea limbajului, a stilului, a frazei – iar asta cu greu mai găsești în literatura de azi a online-ului și a vitezei.
Credit foto: Daniel Jijie
Scrie un comentariu