Despre adevărurile trecutului

În anul 1948, Miki Sawada, moștenitoarea Mitsubishi, pune bazele Orfelinatului „Elizabeth Saunders” (acesta fiind numele primei femei creștine de origine engleză care și-a petrecut peste patruzeci de ani în Japonia, ca guvernantă în serviciul familiei Mitsui), menit a oferi adăpost și educație copiilor de rasă mixtă, născuți în Arhipelagul nipon în timpul și după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Impresionată de soarta acestor prunci nefericiți (peste zece mii doar în statisticile oficiale), cel mai adesea respinși atât de familiile mamelor japoneze, cât și de cele ale taților albi (mai ales americani), Sawada decide să facă ceva pentru a-i ajuta, mai ales după ce, așa cum a mărturisit în memoriile sale, în timpul unei călătorii cu trenul, cadavrul unui bebeluș de rasă mixtă, înfășat doar în câteva cârpe și ziare, i-a căzut din suportul de bagaje direct în poală. Fenomenul apariției copiilor de rasă mixtă în Japonia – o realitate care abia în zilele noastre a fost cu adevărat cercetată – a avut consecințe tragice, căci, în general, pe lângă nou-născuții care, în conformitate cu normele pretins morale din Arhipelag, trebuiau înlăturați rapid, într-un fel sau altul (sau, în cel mai bun caz, ținuți ascunși), mamele lor erau respinse de propriile familii și ostracizate de societate. Puținele mirese japoneze care au reușit, totuși, să ajungă în Statele Unite au fost, la rândul lor, supuse discriminării, căci ele și soții lor s-au lovit ani de zile de efectele restrictivelor legi împotriva coabitării persoanelor de rase diferite.

Pornind de la toate aceste realități atât de crude ale deceniilor postbelice, scriitoarea americană Ana Johns construiește, în „Femeia cu chimono alb”, romanul său de debut, o poveste structurată pe mai multe linii narative, conectând trecutul cu prezentul și aducând în fața publicului un text remarcabil, care a și fost foarte bine primit atât de cititori, cât și de critica literară, fiind încununat cu numeroase premii și considerat cea mai frumoasă, mai intensă și mai plină de viață poveste scrisă despre Japonia de la „Memoriile unei gheișe”. Apărută în 2018, cartea depășește granițele succesului comercial și ale simplei celebrități de moment, reușind să vorbească despre iubiri și pierderi, despre remușcări și regăsiri, despre moarte și speranță.

„The Woman in the White Kimono” este, fie și parțial, și o istorie de familie, pusă mereu în relație cu marea istorie, care a influențat, de-a lungul timpului, în atâtea și atâtea feluri existența oamenilor obișnuiți, nu o dată schimbându-le-o drastic. Astfel, în America zilelor noastre, tânăra jurnalistă din Michigan Tori Kovač își veghează tatăl bolnav care, ajuns în spital, își trăiește ultimele zile. Numai că perioada petrecută alături de acesta și puținele mărturisiri pe care el reușește să i le facă au darul de a risipi deodată liniștea existenței ei și de a pune sub un uriaș semn de întrebare tot ceea ce știa despre trecutul familiei sale. În plus, scrisoarea pe care o găsește printre lucrurile părintelui decedat și incertitudinea în care simte că începe să trăiască o determină pe Tori să vândă rapid ceea ce se putea vinde din moștenirea care-i revenea, mai ales Cadillac-ul de colecție, ca să facă rost de bani pentru a pleca tocmai în Japonia, în căutarea răspunsurilor pe care acum nimeni nu i le mai poate da acasă. Iar aici, la capătul lumii, într-o mică localitate de pe țărmul mării, tânăra va fi silită să înfrunte toți demonii trecutului tatălui său și să încerce să găsească nu doar sora pe care o bănuiește acolo, ci și calea de a se împăca cu sine, de a înțelege până la capăt – și, deloc în ultimul rând, de a ierta.

Iar acum intervine cel de-al doilea plan al romanului, plasat în Japonia anului 1957. Aici, Naoko Nakamura, în vârstă de optsprezece ani, încearcă să facă față deciziei familiei sale, care îi hotărâse deja căsătoria cu fiul unui partener de afaceri al tatălui ei, în vederea – mai cu seamă – asigurării statutului financiar și a poziției sociale privilegiate în cadrul comunității. Numai că Naoko e îndrăgostită de altcineva, un tânăr marinar american. Convinsă că, dacă își vor pleda convingător cauza, părinții nu se vor mai opune acestei uniuni, fata îl invită la ceai pe Jimmy (James), cel căruia ea îi spune Hajime. Și, în ciuda eforturilor lor, respingerea e clară și fără drept de apel poate și pentru că, idealizându-și puterea de persuasiune, Naoko omisese să menționeze în fața apropiaților amănuntul (cel mai important…) că iubitul ei e străin, alb – gaijin, cum se spune cu dispreț în lumea japoneză, încă atât de supusă, chiar și după încheierea războiului, vechilor modele de comportament. Situația, însă, se complică și mai mult atunci când devine evident că Naoko este însărcinată, iar simplul gând că fiica sa ar putea deveni mama copilului unui venetic îi îngrozește și-i dezgustă pe toți cei din casă, astfel încât ea va fi, practic, repudiată și silită să facă alegeri care, de fapt, nu-i aparțin, și ale căror consecințe vor fi extrem de însemnate și vor afecta viața multor oameni decenii de acum încolo. Textul te ține, ca cititor, cu sufletul la gură, pe de o parte prin povestea în sine a lui Naoko, impresionantă și tulburătoare istorie de viață (și de moarte), iar pe de alta, prin capacitatea tinerei autoare de a se documenta îndeaproape cu privire la aspecte rareori abordate în proza contemporană. Căci despre situația descendenților de rasă mixtă născuți în perioada în care americanii au coordonat Japonia s-au spus și s-au scris destul de puține în ultima jumătate de veac. Astfel că romanul acesta îmbină cu măiestrie o serie de realități istorice și numeroase detalii ce țin de evenimente petrecute cu adevărat în Japonia anilor ’50-’60 cu ficțiunea pură, Ana Johns reușind să construiască și o galerie de personaje care dau substanță faptelor relatate.

Practic, reluând una dintre temele cele mai comune ale literaturii din toate timpurile, călătoria, autoarea acestui roman prezintă drumul lui Tori Kovač din Statele Unite în Japonia, dar și, în celălalt plan al cărții, peregrinările lui Naoko și neîncetata sa zbatere, în încercarea de a-și salva iubirea – și copilul. Poveștile de viață ale celor două se oglindesc și se luminează reciproc, pentru că, dacă Naoko e sfâșiată între datoria față de familie și apartenența la cultura niponă, una a formelor închise, Tori e gata să treacă peste orice diferență (de fus orar, de limbă, de comportament) pentru a face lumină printre toate umbrele trecutului. În ciuda oricăror diferențe, amândouă se află în căutarea propriei identități, întrebându-se la tot pasul, pe parcursul călătoriilor (și drumurilor…) lor, „Cine sunt cu adevărat?”. Încercând să afle adevărul (Tori) ori să-și afirme dorințele, sentimentele și hotărârile în fața unei lumi prea puțin dispuse să accepte diferențele (Naoko), cele două personaje feminine se află în căutarea propriilor origini și a puterii de a-și susține propriile alegeri.

Sigur, se pot reproșa acestei cărți anumite lipsuri – dialogurile par uneori prea lucrate, mai cu seamă replicile personajelor japoneze, care cam prea adesea se exprimă în proverbe și au mereu la îndemână o vorbă de duh… Apoi, poate că Tori ar trebui să fie ceva mai profund și mai amănunțit descrisă, ca personaj, câtă vreme e greu de crezut că întreaga ei existență se poate învârti realmente doar în jurul încercărilor ei de a descâlci ițele unor istorii complicate și ținute secrete vreme de decenii din trecutul familiei sale. În plus, ca și cum n-ar fi de ajuns că Tori e jurnalistă, autoarea o definește ca fiind reporter de investigație, adică furnizând pe loc personajului tot ce-i trebuia pentru ca demersul său să poată avea loc, inclusiv amici ziariști în Japonia, buni cunoscători (ce coincidență!) tocmai ai aspectelor de care ea e interesată… (Ajunge să ne gândim doar că, dacă protagonista ar fi avut o altă ocupație, una care i-ar fi reclamat prezența cotidiană la un birou sau la o catedră, toate aceste căutări ar fi fost, practic, imposibile…) Dincolo de aceste detalii, însă, trebuie să recunoaștem că Ana Johns nu e deloc lipsită de capacitatea de a construi credibil un personaj feminin, dovadă fiind delicata Naoko – delicată, însă perfect credibilă în majoritatea demersurilor și reacțiilor sale. Căci, deși convinsă de importanța tradiției în viața sa (și a oricărui japonez), ea nu pierde niciodată din vedere că, înainte de a fi niponă, e o femeie îndrăgostită, deci, capabilă realmente de orice pentru iubirea ei (inclusiv acceptarea traiului alături de exclușii din societate, așa-numiții, în Japonia, burakumin) și mai ales pentru fetița ei, care se va naște în împrejurări dramatice, la odioasa maternitate Bambus. Fetița ei, deci nimeni alta decât sora după tată a lui Tori… Pe lângă toate astea, nu putem pierde din vedere modul în care e descrisă impresionanta ceremonie nupțială shinto de care, totuși, Naoko are parte, cu complicitatea mamei sale – de aici și titlul cărții, chimonoul alb fiind veșmântul tradițional al mireselor japoneze.

Ana Johns a mărturisit că ideea de a scrie această carte i-a fost inspirată de experiența personală a tatălui ei, care s-a aflat mai multă vreme pe unul din vasele militare americane din Japonia, astfel ajungând să cunoscă și să iubească o tânără niponă, doar pentru a fi respins de familia acesteia, pe temeiul diferenței rasiale… Poate de aceea, notele de profundă afecțiune cu care e portretizat în roman Jimmy-Hajime, dar și accentele de basm pe care, pe alocuri, le îmbracă povestea de dragoste dintre acesta și Naoko. Departe de convenționalul happy-end la care, poate, unii cititori s-ar fi așteptat, autoarea imaginează un final care ne pune în fața altor întrebări, explorând – și îmbinând – în mod subtil tema iubirii cu semnificațiile regăsirii și iertării, în pagini impresionante în aparenta lor simplitate, astfel încât coincidențele nu mai par deloc căutate (tori, în limba japoneză, înseamnă pasăre…), iar parțialele răsturnări de situație (identitatea soțului lui Naoko) devin pe de-a-ntregul credibile. Se întâmplă așa pentru că, așa cum scrie Ana Johns, „Tristețea și fericirea nu trec. Se adăpostesc adânc și se transformă în înseși oasele noastre. Ne sprijinim pe ele, încercând să ne menținem echilibrul, când, de fapt, nu există nici unul. Există doar iubirea. Doar adevărul.”

Ana Johns, „Femeia cu chimono alb”, traducere de Ana Maria Halalai, Bucureşti, Editura Litera, 2023