Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (V)

Vă propunem, începând cu numărul 365 al Literomaniei, o serie de poeme semnate de Paul Verlaine – în traducerea lui Octavian Soviany – care vorbesc despre iubirea lui Verlaine (deopotrivă iubire filială și atracție erotică) pentru tânărul Lucien Létinois (mort la 23 de ani), fost elev la colegiul iezuit din orașul de provincie Rethel unde Verlaine a predat după cei doi ani de detenție în Belgia (în urma tentativei de împușcare asupra lui Rimbaud). (Literomania)

18
În rai, unde te afli, mai știi, precum pe vremuri,
De-Auteuil, de a lui gară și de acele trenuri
Ce te-aduceau acolo, o suflete, -nainte?
A fost demult și totuși ce bine mai țin minte
Cum jos, în capul scării, stăteam nerăbdător
Și te-așteptam pe treptele-abrupte să cobori,
Cu pașii-ți iuți și ageri, cu grația-ți firească,
Cum ar descinde-un înger pe scara lui cerească,
Cu-al tău surâs, în parte de-amic, dar și de fiu
Cu strângerea-ți de mână, ce-n mintea mea o țiu
Cu-a ta privire pruncă și-a ei dulceață sumbră,
Ce-mi pătrundea în suflet și-l curăța de umbră,
Când ne vedeam în gară și-apoi de obicei
Ținându-ți brațul june plecam de la Auteuil
Pe sub copacii-n care dau păsările ghes
Și-n drumurile noastre filosofam ades.
Ce tare-n argumente erai! Ce revoltat!
Găseai întotdeauna ceva de contestat
Dar o lăsai mai moale la prima îndoială
Și ne-ntorceam pe urmă, ca doi copii de școală,
La mine-n odăiță sau mai curând la noi
Să dejunăm în grabă și să fumăm în doi,
Cercați de-o năzuință, de o pornire vagă.

Prin Bois se-aude încă și-acuma vocea-ți dragă.

Mi se-ntâmpla adesea ca în singurătate
-Așa cum face-n viață un tată iubitor –
În mintea mea să-ți caut, gândind la viitor,
Logodnica aceea desăvârșită-n toate.

Tot căutam, dar fără ca mulțumit să fiu,
Mă-ndrăgosteam, dar iute-mi veneam apoi în fire,
Eram pe rând când tandru, când rece la simțire
Când ros de bănuială, când bun și grijuliu.

Ca pentru a-ți ține locul era a mea silință,
Atât de-al tău că, iată, părea că-s tu de-acum,
Un tu știind mai bine anume ce și cum,
Să-ți fie bine-n viață îți e de trebuință

Ci-n timp ce mica-ți soață încet se întrupa
Cu nume bun, virtute, taman după-a mea vrere

Părintele din ceruri, cu-a lui atotputere
Logodna ce-o pusesem la cale o rupea

Spre-ți da soție Slava acolo-n veșnicie
Și sufletu-ți ducându-l la locul lui din cer,
În așteptarea zilei când trupul tău, și el,
În slavă și-n lumină va fi ca să învie

20
Muriși într-un spital, în care
– Cum după-aceea mi s-a spus –
Ai tăi, cuprinși de-ngrijorare,
Pe jumătate mort te-au dus.

Aflând târziu despre năpastă
Când într-acolo am fugit
A fost să văd cum îți adastă
Al vieții ultim licărit.

Pe urmă, mi-amintesc prea bine,
De parcă ieri s-a petrecut,
Că-o sfântă slujbă pentru tine
Jos, în capelă s-a ținut.

Și lumânările din sală
Ardeau ca niște ochii deschiși
În ruga lor cea funerară
Spre Raiul ce îl regăsiși.

Iar crucea de pe tabernaclu
Ca o nădejde-ardea și ea,
Pecetluind cu Verbul Sacru
Și Sfântul Sânge soarta ta

Sicriu-ți alb stătea-n lumină
Și, legănat de-al rugii cânt,
Părea, cu pacea lui senină,
Un leagăn blând, nespus de blând.