Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VI)

Vă propunem, începând cu numărul 365 al Literomaniei, o serie de poeme semnate de Paul Verlaine – în traducerea lui Octavian Soviany – care vorbesc despre iubirea lui Verlaine (deopotrivă iubire filială și atracție erotică) pentru tânărul Lucien Létinois (mort la 23 de ani), fost elev la colegiul iezuit din orașul de provincie Rethel unde Verlaine a predat după cei doi ani de detenție în Belgia (în urma tentativei de împușcare asupra lui Rimbaud). (Literomania)

21
De n-ai murit la mine-n brațe, vai,
A fost pe-aproape, iar durerea-mi vie
Ți-a fost alături, când, în agonie,
Mai pal decât cearșaful, delirai.

Lucidă încă îți părea vorbirea.
Spuneai tot lucruri dulci și nebunii
„E trist că mor.” Și începeai să-mi ții
Strâns mâna și-ți fugea în gol privirea.
Întorsu-m-am, să nu mă vezi, socot,
Cât sufăr, căci ardeai ca un tăciune;
Ai îngânat pe urmă al meu nume,
Cel de botez, și s-a sfârșit de tot.

Să mor în locu-ți era bine, cert e,
Tu, viu, să îți rostești rămasul bun…
Și asta este tot ce am să spun,
Iar pentru vorba-mi Domnul să mă ierte.

22
Ivry precum un păgubos
Îți ține trupul în păstrare
Sub pale flori fără miros
Și arbori cu frunzișuri rare…

Las gropnițele-n care zace
Jumate de Paris în pace.

Căci pentru tine hărăzit e
Ivry, un loc cu multă tihnă
Unde-s mai bine ocrotite
Locașurile de odihnă

De gloatele ce dau târcoale
În zilele de sărbătoare.

E-un cimitir cam din topor
Pe unde-și dau săracii ortul,
Dar știu acolo-un colțișor
În care-și are trupu-ți cortul.

-Vreau a vorbi acum cu tine!
-Să-ncepi cu-o rugă pentru mine!

Fad semnul crucii așadară
Și-apoi pe crucea-ți mâna pun
Cuprins de-o jale mult amară
În timp ce-un De profundis spun

-Deci sufletul ți-e mântuit?
-Dar ce nesaț l-a-nsuflețit!

Sunt florile care înflor
Albastre, roze, felurite
Și seama poți să-ți dai ușor
Cât sunt de bine îngrijite.

-Nesaț, socot, de Dumnezeu!
-Nesaț arzându-mă la greu!

Coroanele reînnoite
Par de agată și cristal,
Iar frunzele sunt răvășite
Pe-alee de un vânt brutal

-Cât suferit-ai tu, sărmane!
-Ce dulci au fost acele flame!

Coboară-apoi o seară grea,
Și cimitirul se golește;
Plec dar lăsând în urma mea
O rugăminte, creștinește:

-Gândește-te din cer la mine!
-Să-ncepi cu-o rugă pentru tine!

23
New-Forest, ce războinic ți-e numele ca-n basme!
Aici ades muscheta a risipit fantasme
Și păsările strânse pe crengi le-a înfricat.
O Shakespeare! Și o Cromwell! New-Forest dezolat,
Pădure părăsită acum de vrăjitoare,
Dar încă tocmai bună cu șart să înconjoare
Orașul vechi, în faimă și astăzi încă viu,
Anume Livingstonul, întocmai ca un pliu
De arbori nalți și mândri de grația lor foarte,
Cu marea ce visează, mai sus, dar nu departe,
Ca un ecou ce vine din timpii vechi și buni!
Am stat și eu acolo cândva câteva luni
Culcat, pitit în iarbă, precum trecutul care
Îi stă culcat pădurii semețe la picioare,
Și,-nconjurat de umbre mărețe și tăceri,
Am ascultat țipându-mi, vai, zilele-mi de ieri,
Cu patimi, ironie, cu clipe furtunoase
Precum și cu-acea strună de aur și mătase
Ce mi-o simțeam în suflet atât de pur vibrând
Iubirea-mi de părinte vărsând-o într-un cânt
Plăcut în cer, firește. Și-epistolele sale,
Pe care, prin pădure (erau săptămânale)
Nebun de bucurie, porneam a le citi
De mii de ori. Și-acuma numai acest Ivry!