In memoriam Emil Brumaru

Emil Brumaru – unul dintre marii noştri poeţi, din literatura contemporană şi din toate timpurile – ne-a părăsit pe neaşteptate, la început de an, pe 5 ianuarie (avea 80 de ani, de curând împliniţi). Reacţiile numeroase din lumea culturală – vizibile în mediile online – arată că poetul ieşean (născut pe 25 decembrie 1938, în Bahmutea/Mihailovca, Basarabia) a fost preţuit încă din timpul vieţii la justa lui măsură. Vă oferim mai jos câteva secvenţe critice – semnate de Adina Diniţoiu, Dorica Boltaşu-Nicolae, Raul Popescu – în memoria marelui poet care a fost Emil Brumaru. (Literomania)

Alături de Şerban Foarţă – cu care, de altfel, a şi semnat un volum la un moment dat („O brumă de paiete și confetti”, 2007) –, Emil Brumaru face parte din categoria virtuozilor, a poeţilor-magicieni ai limbajului, în cazul cărora se impune, înaintea discursului critic, contactul direct cu textele, savurarea nemediată a poemelor. (…)

Poemele lui Brumaru sunt, în felul lor, un „desert” poetic, plin de savoare, de inventivitate a imaginilor şi de umor. Comparaţia cu Şerban Foarţă poate merge mai departe, în sensul că amândoi sunt poeţi ludici şi foarte prolifici – o prolificitate care, însă, nu face niciodată rabat de la calitate. Altfel, inventivitatea lor lingvistică ieşită din comun merge în direcţii diferite, la Emil Brumaru e conotată erotic în permanenţă şi urmează mai degrabă „legi” oniric-suprarealiste à la Dimov, în timp ce Şerban Foarţă mizează mai mult pe jocurile de cuvinte şi permutările de limbaj.

Intimitatea (…) înseamnă, la Brumaru, şi o poezie „de cameră”, aşa cum spunea Mihai Dinu Gheorghiu într-o cronică din 1980 (…), sau o poezie „de budoar”, o poezie a „micilor curţi particulare”, ca să folosesc sintagma poetului (…). Iar această poezie acoperă cu uşurinţă – şi măiestrie de neegalat – toate registrele lingvistice, contrastante, ale intimităţii, de la tandreţe şi ingenuitate, la îndrăzneală, insolenţă verbală şi ludic.

Adina Diniţoiu
(din articolul „Publicistica lui Emil Brumaru”, apărut în „România literară” nr. 26/ 2014; cronică la Emil Brumaru, „Opere IV. Dumnezeu se uită la noi cu binoclul”, Editura Polirom, 2014)

Există, în textele lui Emil Brumaru, probabil unul dintre cele mai frumoase imnuri (…) adresate femeii. Dependenţa sufletului, fragil, la rândul lui, ca un crin şi ca un fluture de prezenţele – chiar dacă doar voyeuriste – ale personajelor feminine, din cărţi sau din viaţă. „Ce soare lent e o femeie!” – încheie, cu o metaforă predicativă, cititorul-îndrăgostit.

Semnatarul seducătoarelor epistole este, în acelaşi timp, un cititor care nu poate trăi fără cărţi. Este, pentru a-i prelua o sintagmă, un cititor „pe viaţă şi pe moarte”. Nu-l poţi închipui în absenţa cărţilor, cum nu mi-l pot închipui fără motan, cafea, dulap şi… Reparata. Erotizarea literaturii, a îndeletnicirii cu citit-scrisul a făcut, în ipostaza lui Emil Brumaru, un exemplu de dependenţă: „«O mie şi una de nopţi», după cum ştiţi, e o carte pe viaţă şi pe moarte. Povestirea, mă rog, «naraţiunea» salvează-n fiecare noapte, pentru încă o zi, capul pletos şi dulce al Şeherezadei. Păstrând proporţiile şi schimbând sexul, «O mie şi una de nopţi» îmi salvează, în fiecare dimineaţă, sufletul, mi-l îmbibă, făcându-l leoarcă, apt de-a mai rezista 24 de ore, cu cuvinte de grafit afectuos. Iată de ce şi corespondenţa mea sprinţară, scrisă-n dunga zefirului (dar şi-n fleaşca memoriei!) e, vrând-nevrând, tot pe viaţă şi pe moarte”.

Dorica Boltaşu-Nicolae
(din articolul „Sufletul poetului şi trupul iubitei”, cronică la Emil Brumaru, „Cerşetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu”, Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii”, 2004; text apărut în „Cultura” nr. 5/5-9 februarie 2005)

Am să încep cu o întrebare: ce este seducţia? Un posibil răspuns ar suna, după mine, cam aşa: seducţia e totul, seducţia e trup, chiar şi în poezie! Mai ales în poezie, unde trupul vorbeşte! Emil Brumaru o confirmă cu fiecare literă folosită în scrierile sale: „Versuri” (1970), „Detectivul Arthur” (1970), „Julien Ospitalierul” (1974), „Cântece naive” (1976), „Adio, Robinson Crusoe” (1978), „Ruina unui samovar” (1983), „Dintr-o scorbură de morcov” (1998), „Poeme alese” (2003), „Submarinul erotic” (2005), „Infernala comedie” (2005). Seducţia înseamnă joacă, iar la Emil Brumaru, ea mai înseamnă naivitate, inocenţă, o joacă serioasă în care sunt implicate chiar şi cele necuvântătoare – obiecte, haine, fructe: „Dacă iei o portocală/ Şi-o dezbraci în pielea goală/ Ca să-i vezi miezul adânc/ Peste care îngeri plâng/ Cu căpşune-n loc de ochi/ Şi aripi din foi de plop/ Se întâmplă să uiţi tot…” („Amnezie”). Ludicul, seducţia implică ritm, rimă, muzicalitate, aşa după cum bine a intuit Emil Brumaru, medicul poet de la Dolhasca, sat în care acesta a practicat medicina timp de aproape doisprezece ani (1963-1975), perioadă după care s-a lăsat definitiv sedus de poezie. „E în mine o poftă nebună de dragoste şi ură!”, mărturiseşte acest poet care practică o poezie a seducţiei, o poezie ritmată şi rimată – o ciudățenie, s-o recunoaștem, într-o perioadă a versului alb, a poeziei experimentale. (…)

Un poet neconvenţional (deşi poezia sa respectă convenţiile poeziei cu formă fixă, cum ar fi sonetul!) prin modul de a surprinde şi reda seducţia, erotismul, Emil Brumaru este el însuşi un Don Juan sedus. Poemele sale se situează, după cum bine sesiza Alexandru Muşina într-o postfaţă la o antologie de poezie Emil Brumaru, împotriva curentului principal reprezentat de generaţia ’60, ca, de altfel, şi poemele lui Leonid Dimov, Mircea Ivănescu sau Virgil Mazilescu.

Raul Popescu
(din articolul „Îngerul jongler şi arta seducţiei”, apărut în Literomania nr. 50/2017/ „Astra” nr. 19 (306), iunie 2008; cronică la Emil Brumaru, „Poeme alese 1959-1998”, Editura Aula, 2003)