„Acesta e cel mai frumos loc din Ciclade”, ne spune skipperul, aruncând ancora. Catamaranul plutește lent spre micul golf azuriu din Marea Egee, pe care cei mai mulți turiști înghesuiți în bărci îl ratează. Numai navigatorii greci care au bătut marea în lung și în lat, vară de vară, în căutarea solitudinii, îl știu. E un secret bine păstrat.
Ancora cade în apa transparentă, lovind pietrele albe și chemând bancurile de pești. Vaporașele cu turiști, care s-au ghiftuit cu „mese tipice cu fructe de mare, experiența perfectă pe valuri”, așa cum le-au promis reclamele de la hotel, încep să se retragă. „La 17:30 pleacă toate înapoi, rămânem singuri”, ne asigură skipperul atotcunoscător.
Insula care adăpostește golful e nelocuită. Oare de ce locurile cele mai frumoase sunt cele pustii de oameni?
Minu și Rumbi își fixează căștile de înot și se aruncă în mare, cu sărituri demne de Olimpiadă. Sarea îi scoate repede la suprafață, dar ei se afundă iar și iar, privind sardinele jucăușe, ancorele abandonate pe fundul apei și nisipul învolburat de atâtea treceri. Năzdrăvanii pleacă apoi spre țărm. E plin de pietre multicolore, de toate mărimile. Ele au aceleași culori cu stâncile care păzesc malul, roz, albastru, mov și îmi dau seama că ele sunt de fapt parte a aceluiași pământ, sfredelit de mare, de zeci de mii de ani, dar nu mai sunt colțuroase, aspre, sunt line. Precum cei ce iubesc marea, își păstrează tăria sufletului în învelișuri blânde, pentru că au fost neteziți de bătaia vânturilor și a valurilor.
Citește și „Ești o mamă nepromisionată”
De sus ne privește un far alb, cu acoperiș albastru, precum Cicladele. E singurul martor al omului, paznic al mărilor. Urcușul până acolo nu e ușor. Pământul alunecă, iar tufișurile înțepătoare, de care mă agăț când și când, se rup prea repede. Sunt parcă într-o carte poștală, cu fiecare pas mai sus, cu plaja tot mai îndepărtată și cu ecourile copiilor jucându-se în golf. Catamaranul e acum cât o coajă de nucă îmbibată de lumina apusului.
Ne-am înșelat însă. Țărmul nu e chiar nelocuit. O turmă de capre sălbatice coboară în viteză pe stânci. Au picioarele atât de slabe, încât la fiecare salt ar putea să se rupă. „Ce-or mânca?” se întreabă Rumbi, pentru că în jur nu e nimic, doar pietre și buruieni. Le aruncăm câteva coji de pâine și resturi de salată, pe care căprițele le înhață imediat. Trăiesc din mila vizitatorilor, pentru ele, fiecare zi e nesigură, chiar și vara. Minu îmi șoptește la ureche să nu îi zic lui Rumbi, dar el a văzut puțin mai încolo un schelet de capră adultă, pare vechi, iar lângă, un pui de capră mort, cu capul sfârtecat de o stâncă. Cum s-a întâmplat accidentul? Dacă noi am fi fost pe insulă, am fi putut feri căprițele de moarte? Minu e la vârsta la care poți prinde nemurirea în palme, e suficient doar să vrei. Aici, în golf, ca și la noi la țară, viața și moartea sunt la fel de stranii, la fel de firești. O ață subțire le desparte, aproape că nu o vezi și de aceea nu te poți mira când un animal sau un om o încalcă și deodată, hop, a sărit de cealaltă parte.
În lăsarea serii, golful rămâne luminat de lună și de far. Căprițele dorm pe mal. Mâine dimineață le vom hrăni din nou, le mai dăruim certitudinea unei zile. Apa lovește catamaranul cu un clipocit ușor, repetitiv. Închidem ochii, în micile paturi din cămăruțele bărcii noastre. Liniștea asta, care și doare, și ușurează, e cel mai frumos dar al verii.
Scrie un comentariu