Botezul

Școala Generală Numărul 11 se afla în cel mai nou cartier al orașului. Era un loc în care până în 1988 Clara nu avusese nici motiv și nici curiozitatea să ajungă. De altfel, nici nu știa că există. În copilăria ei, acolo „în câmp” erau doar maidane și mahalale cu case mici și răzlețite. „Îl iei pe 1 și te lasă exact în fața școlii unșpe”, îi spusese Cora, „da’ vezi că stai de stație de înțepenești, se mișcă ca ochiul mortului”.

Clara nu știa cartierul cel nou, dar știa orașul, acolo unde erau inima și arterele lui principale. Era un târg vechi, lungit de-a lungul unei străzi care a început prin a lega două sate, foste moșii ale unui mare boier pământean ajuns și domnitor, al cărui nume fusese uitat sau ignorat cu bună știință. Pe vremuri fusese un regiment de călăreți cu misii la Constantinopol, apoi moșie boierească sau domnească. Aflat la cotul Borcei, legat prin Dunăre de lumea slavă și prin ea de cea păgână, a atras, în timp, tot felul de aventurieri, negustori, pierde-vară, refugiați, renegați, venetici de toate felurile, rasele și limbile. În căutare de o soartă mai bună sau de frică să nu îi ajungă una rea, din dorința de a-și pierde urma, au trăit laolaltă, trecuți prin istorii și aventuri încâlcite, români, turci, evrei, armeni, tătari, greci, țigani, bulgari și alte nații, deseori fără să știe unul din ce seminție era celălalt.

De când revenise, multe i se păreau străine. Parcul mare și cel de peste drum, unde se jucase până la epuizare până nu de mult, Centrul și Piața Mare, hala și străzile de lângă casă, toate erau pustii. „Madam Livanis, aaa, păi, a murit săraca acu’ doi ani”, „S-a dus și Simianțu, peste noapte așa, s-a umflat și dus a fost, și Iosif Geiger, și Toni Feifă, zici că tatăl dumitale, să mă ierți, duduie Clara, că zic asta, zici că a tras picioru’ după el, cum se spune, și-a luat toți prietenii când a închis ochii ”, „S-a prăpădit Schwarz, copiii s-au mutat la zece nivele”, „Ce-a mai tras madam Blagoe, sărăcuța”, „De Câinele roșu nu știe nimeni nimic, zice că a rămas dincolo, da’ ce, știe cineva?”, „Ai auzit de Nina, sora lu’ Dani, că s-a căsătorit?”, „Așa de tânără?”, „Păi, ce era tânără?, îi venise vremea, ce era să facă”, „Gelu a divorțat de nevastă-sa, ea stă cu fătălăul, mai jos, în locul lu’ dom’ doctor, l-a luat fata la București, da’ i s-a pus pe suflet lu’ bietu’ băiat, ce să faci, asta e, lume”, i-a povestit madam Tinu, încă de la prima reîntâlnire. Stăteau la același etaj, femeia deschisese ușa să o întâmpine, „am văzut că ai venit, să fii sănătoasă, n-am vrut să te deranjez, am zis să te las un pic, mai cade omu’ dintr-un pom și tot se odihnește, darmite tu!”.

Clara venise de două zile, locuia în același apartament în care copilărise, știa că madam Tinu avea obiceiul de a ști tot ce mișcă pe etaj și în bloc. Madam Tinu nu mai avea coc și parcă intrase la apă. Era mai vorbăreață și mai îmbunată, nu-i mai sclipeau ochii răutăcios ca pe vremea când era ea mică și nici nu-i răspundea la salut. „Grea cumpănă ai avut și tu, fată dragă, să rămâi fără tată, s-a dus așa repede, da’ lasă, ești tânără, o să treci tu peste toate”, a mai zis madam Tinu, strângându-și buzele a suspin.

Clara a rămas pe hol cu ochii pe fereastra care dădea în fața blocului. Banca în fața căreia se jucau de-a spectacolu’ nu mai exista, nici bara mare de covoare, pe care încingeau campionate de paralele, nici cea mică de deasupra rezervorului de motorină pentru legănatul cu capul în jos, nici buteliile de oxigen depozitate în stivă în laterala stângă a scării blocului, până-n gaura pentru gropiță și cartoane și nici, în laterala dreaptă, containerele din spatele magazinului Select care erau când trambuline de sărituri, când locuri de ascunsa, când trasee de întrecere la înălțime. Grădina din fața scării A era mai mică, mai mult de jumătate era acoperită cu ciment, nici urmă de plante agățătoare sau dovleci uriași, nici măcar iarbă, ci doar smocuri de pir printre pietrișuri deversate. Vopseaua de pe coșul centralei termice se coșcovise, treptele de țeavă erau știrbe, iar centrala era mută, dezafectată. În dreptul scării B era pustiu. Fie iarnă, fie vară, la scara B se afla Lulu, întotdeauna în partea stângă a scării, Lulu legănându-se pe loc, de pe un picior pe altul sau din față în spate, înainte și înapoi, îngânând ce numai el știa. Din când în când, bunicul Demetriad se oprea din conversația animată cu câte un vecin să îi șteargă cu batista firul de salivă prelins băiatului din gura zâmbitoare.

Și-a zis că ea era de vină, nu însemna că locul era trist sau că își ascundea firea sau felul, era august, vacanță sau poate că își schimbaseră obiceiurile odată cu vârsta, nu mai ieșeau în fața scării toată ziua-bună ziua, Lulu s-o fi căsătorit și o fi plecat la casa lui. Blocul 8 cu toate scările lui era liniștit, de parcă cineva pusese o pătură peste locurile cândva animate și gălăgioase ca să le potolească glasurile și vâltoarea.

În urmă cu o zi Clara și-a dat seama că și Piața Mare era altfel, că nu mai exista aproape niciun magazin dintre cele ale copilăriei ei, cu castraveți murați, borș, cartofi, ridichi, ceapă, morcovi, mere și pește, bașca ceaprăzărie, geamgerie și cizmărie, ci doar câteva și acelea mai mult goale, doar cu pești congelați și creveți vietnamezi, cel de pâine în care primeai rația de pe cartelă și cel de sifoane. Pustiu. În Piața Mare nu mai venea nimeni cu legume, în hală șuiera vântul. Dispăruse cofetăria din centru, în locul ei era un magazin Electrica, de librăria de peste drum de Primărie nu mai era nici urmă de parcă nici nu existase vreodată, iar pe ușa bisericii de lângă intrarea în bloc a văzut pentru prima dată un lacăt mare cât un cap de miel. În dreapta intrării flutura un steag mortuar, încă se murea, Slavă Domnului.

Cumpănă-necumpănă, tatăl Clarei se prăpădise în anul în care ea intrase la liceu. Pentru județul Călărași fuseseră doar cinci locuri, din orașul ei ea fusese singura care intrase, celelalte fete erau din Oltenița și din Curcani. „Ce scandal am făcut ca să-ți primească dosarul de înscriere, mai știi?, inspectorii toți erau din Oltenița, nu au vrut să anunțe locurile și pentru orașul nostru, că nu știm încă, că câr, că mâr, că nu s-a comunicat, că e la Buzău, era primul an când se putea da la cel de la București, au mers pe burtă, că poate nu se află, să le rămână lor locurile, să facă ce vor, noroc că m-am dus să întreb, Dumnezeu drăguțul, nici măcar n-ai fi putut da examen, i-am amenințat că merg până-n pânzele albe, să scape de scandal, ți-au primit dosarul”, „ei, mama, lasă”, „tu nu crezi, da’ așa a fost”. Nici măcar nu a înțeles prea bine ce i s-a întâmplat, doar că o nenorocire nu vine niciodată singură, plecarea de acasă s-a petrecut în aceeași vară cu moartea tatălui. Toți anii de liceu au fost ca un drum printr-un tunel care nu se mai termina, ca un vis urât cu oameni necunoscuți și probe grele. Liceul nu avea internat, a stat la Marina farmacista, prietena mamei ei și apoi în alte patru case, a împărțit viața cu alte familii. Oricât a încercat, nu s-a putut niciodată obișnui cu traiul departe de casă. Familiile care i-au oferit găzduire i-au rămas întotdeauna străine, aveau alte obiceiuri, alte mâncăruri, alte mirosuri, până și alt fel de a-și arăta mângâierea. Așa de repede au survenit în viața ei de nici 14 ani toate schimbările, încât nici măcar nu a avut timp să plângă. Perioadele de doliu, negare, mânie s-au succedat cu iuțeală, iar la resemnare și înțelegere nici n-a mai ajuns. A învățat să se ascundă în vizuina ei din cap, acolo era soare și se întâlneau toți ai ei la prânzul de duminică. Ca să rămână cu toți așa cum îi ști a din copilărie, nu a mai vrut să vină acasă prea des. Venea în vacanțe și stătea doar câteva zile, apoi își găsea tot felul de pretexte să plece să viziteze cunoștințe mai mult sau mai puțin întâmplătoare. O întrista până la disperare și furie suferința mamei. Încercând să o ascundă de ea, pustiise tot. Ca să-i dovedească fiicei că nu se lasă doborâtă, mima un zâmbet împietrit în colțurile gurii, care Clarei îi făcea atât de rău că îi venea să urle la lună, ca lupii.

După patru ani care i se părut de trei ori pe-atât, s-a întors, era acasă, dar nu scăpa de stânjeneala că era o intrusă. Partea pe care ea o cunoștea era ca un taler de balanță care, rămas fără greutăți, se ridica în aer. Străzile din centru, casele, drumul spre port, gara în care nu mai cobora aproape nimeni făceau parte dintr-o fotografie uitată în soare și decolorată de ploile tuturor acestor ani în care ea lipsise, Totul era încremenit, de parcă toți muriseră sau stăteau ascunși. Nu mai era nimeni la plimbare pe strada mare. Până și mirosul era altul. Nu mai simțea în nări ceea ce știa din copilărie, mirosul de apă curgătoare, de mâl, de catran, nisip încins și stuf nu se mai simțea decât vag și foarte aproape de apă. Toți cei care s-au scăldat vreodată în apele tulburi ale Dunării nu îl uită niciodată, era știut,. Tatăl ei a învățat-o că oamenii de Dunăre se recunosc între ei și după cum adulmecă în aer în ce parte se găsește apa. Se ducea mereu în „baltă”, cum îi spunea, parcă se născuse în barcă, ar fi putut trăi cu pește, icre, borș făcut cu apă din Dunăre toată viața. Mâloase, lunecoase, învolburate și periculoase sub furtuni, prietenoase și aproape stătătoare în secete, îți intră în nări și în sânge. Ești fericit, înseamnă că le-ai primit botezul.

Fragment din romanul „Vedere cu solzi”, proaspăt terminat