Cabana (II)

– Familia nu ți-o alegi. Prietenii, însă, da.

– Da, Padre. Așa este. Totuși capacitatea de interiorizare a relației cu cei din familie are avantajul unui reflex necondiționat. E o chestie de destin ce se impune ca iubire, fără a se aduce aici vreun prejudiciu libertății. Ca să ajungă în zona aia, prieteniei îi trebuie un exercițiu pe cât de îndelungat, pe atât de intens și stăruitor. Și chiar și așa, sângele apă nu se face.

– Fără îndoială. Niciunul dintre noi nu cred că și-ar pune familia în inferioritate față de prieteni. Nici n-ar trebui pusă problema asta. Prietenia nu răstoarnă ierarhiile firești ci, cred eu, le predispune la schimburi de calități prin reciprocitate. Adică, de pildă, un părinte se poate împrieteni cu propriul său copil, aducând un plus de valoare relației. După cum, o investiție generoasă și dezinteresată în solul prieteniei poate rodi o înfrățire aproape la fel de solidă ca cea de sânge.

Dialogul acesta dintre Dorin și Marian avusese loc cu alt prilej. Ascultând-o acum pe Mariana, cu Benone al ei, Dorin simțea față de povestea asta simplă un atașament de o intensitate surprinzătoare.

Intrase de puțin timp în grup, dar avea sentimentul unei apartenențe depline. Nu durata dădea aici măsura fermei integrări. Grupul, deși selectiv, rămânea în același timp deschis. De aceea socotea pe bună dreptate că apartenența nu ținea cont de vechime ci de prezență, de actualizare, de adaptabilitatea la micile provocări curente.

Mult timp rămase în veghea asta meditativă, profitând de faptul că toți ceilalți adormiră. Luciditatea gândurilor ferme alterna cu abordarea difuză a nuanțelor până când se abandonă limitărilor firii și fu biruit de somn.

– Bună dimineața!!

– Bună, bună!

Capul abia ițit prin deschizătura ușii s-a făcut dintr-o dată nevăzut.

– Cine a fost?

– Maria. Dracul ăsta de fată n-are stare. Dă deșteptarea. Nu știu cui i-a spus aseară că o să se scoale prima și o să treacă pe la toți să-i ia direct din scutece.

– Poate nimerește pe unde nu trebuie. Nu suntem numai noi aici. La cât e de fâșneață, să nu dea impresii greșite unora și s-o aspire prin vreun cotlon.

-Eee, o aspiră!

Ușurința cu care unii imaginau aceste scenarii, în ciuda caracterului lor mai degrabă neverosimil, avea totuși un temei. Acesta nu era legat nicidecum de persoana Mariei ci de unele episoade petrecute pe aici sau prin alte locuri asemenea.

De pildă, într-una din veri, după ce lăsaseră în urmă creasta Făgărașului, au descins la Urlea, pe când încă se mai putea dormi la priciuri. Spre dimineață, Vasile, ieșind împins de nevoi, aproape că s-a împiedicat de un cuplu îmbârligat ce se frământa sprijinit de unul dintre pereți. A revenit apoi cu grija de a nu provoca vreo neplăcere plăcerii celor doi. Inutil, pentru că aceștia nu numai că nu l-au băgat în seamă, dar dezlănțuind pe înfundate seria de igneli și gâfâieli terminale, și-au apoteozat prestația în hohote de râs. Mirarea l-a cuprins când și-a dat seama că protagoniștii veniseră acolo separat și tot așa au și plecat. A doua zi, în sala de mese, nici măcar nu s-au privit. Fiecare cu grupul lui, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic între ei.

Altă dată, același fel de poveste la Curmătura. Pe întuneric, unul din băieții mustiți, și-a acostat victima pe când aceasta se retrăgea la cameră. Erau cazați separat, iar scena s-a petrecut pentru început într-unul din ungherele holului comun, continuând și culminând în patul din camera lui, până să apară ceilalți ocupanți. Fata nu numai că s-a lăsat posedată, ci chiar și-a ajutat partenerul aburit și o țâră neputincios, mângâindu-i piticul cu descântec: „tare ca piatra, iute ca săgeata”. Dimineață, curios să-și identifice fericita victimă, căuta din priviri o siluetă feminină îmbrăcată în velur. Nu s-a putut decide atunci când din cameră au coborât două fete purtând pantaloni din același material catifelat.

Îi relatase lui Dorin, ortacul lui de-o zi, cum stă treaba cu improvizațiile astea spontane. „Totul este s-o dibui bine pe aia disponibilă. Sunt care vin special pentru p..ă. Dacă nu erai cu nevastă-ta, te băgam și pe tine în tură. Așa, una din ele, săraca, a rămas pe uscat.”

Nedumeritul conviv a ascultat totul din complezență, sperând ca prietenii să nu complice inutil situația, făcând trimitere la calitatea lui de preot. L-ar fi plictisit prea mult precizările cotite ale interlocutorului său neașteptat, incitat în bine sau rău de împrejurarea inedită de-a fi făcut această spovedanie involuntară.

Peste zi, scurte raiduri de jur împrejur. Începuse să ningă, aerul era străbătut de roiuri haotice stârnite de rafale. Incertitudinea reliefului imediat descuraja inițiativele prea îndrăznețe. Mici grupuri de câte doi-trei inși reveneau la bază în scurt timp după plecare.Temeritatea lui Nicu rămânea o poveste.

– Nu vii la o mișcare?

– Pentru atâta nu are rost.

– Parcă tu erai ăla de cucereai munții aseară.

– Las-o baltă.

Spre seară au reapărut îngrijorările privitoare la micul spațiu festiv. Cum se vor înghesui acolo douăzeci și doi de oameni? Erau imaginate scenarii legate de prezența simultană în interior și exterior a două serii compuse doar din băieți, mai ales că ninsoarea aproape se oprise. În timp ce unii ar fi ținut companie fetelor, ceilalți se puteau ocupa de grătar afară. Urma schimbul cu prilejul altor îndeletniciri exterioare preluate de ceilalți. La miezul nopții întreaga adunare se va regăsi la aer pentru artificii și șampanie. Alternanța asta se va face până în zori sau, cel puțin, până ce grupul se va rarefia numeric prin retragerea mai timpurie a unora.

– Ce vorbiți, mă?

Nicu părea să-și fi păstrat cel mai bine luciditatea, auzind propunerile astea ridicole.

– O să mâncăm pe rând din aceleași farfurii și o să folosim aceleași tacâmuri? Cum v-ați gândit?

Observația lui, în afara caracterului rezonabil, avea unele motivații ce țineau de o sensibilitate igienică accentuată. Era stăpânit de idiosincrazii ce-l încercau uneori cu prilejul celor mai neînsemnate și benigne mirosuri. La fel în ce privește gustul. Era de-a dreptul oripilat de pericolul unor impurități salivare străine ce ar fi putut interfera cu mâncarea sau băutura lui.

– Ce scârbos ești, băi Nicu!

– Băi, eu recunosc. Nu suport ca altcineva să muște din aceeași bucată cu mine sau să pună gura și să bea din aceeași sticlă.

– Adică tu după el.

– Normal.

Atât de normal încât nu era nimic de mirare când își ieșea din fire dacă cineva îi tulbura, olfactiv sau gustativ, tabietul. Sau când reacționa exagerat. Ca atunci când s-au întors din Deltă cu portbagajele pline de pește. Pe lângă propria captură, au mai cumpărat de la localnici niște lin. Gândul că era mai perisabil decât alt specii, l-a făcut pe Nicu să aibă îndoieli. I s-a părut încă de la preluare, că emană o aromă suspectă. La întoarcere s-a plâns într-una de putoarea care pentru ceilalți nu era decât mirosul obișnuit de pește. Pe serpentinele de la Siriu, mașina în care se afla a trebuit să oprească la marginea șoselei. Era deja întuneric și cei din a doua mașină au oprit, la rândul lor, îngrijorați. Marian, întors din recunoaștere, i-a spus celui de la volan pe cel mai firesc ton:

– Dă-i drumul.

– Dar ce s-a întâmplat?

– Nu s-a întâmplat nimic. Borăște Nicu.

A ieșit nesperat de bine. Când au fost aduse cele trei mese, toată lumea se întreba cum vor fi poziționate în așa fel încât să mai rămână loc și pentru scaune. Dupăașezarea scaunelor, a urmat nedumerirea cu privire la spațiul insuficient dintre spătare și tăblie, pe de o parte, iar pe de alta, dintre aceleași spătare și pereți. Când s-au așezat cu toții la masă, s-au văzut imobilizați și țintuiți fiecare pe locul lui. A urmat vânzoleala descătușării în urma trebuinței de mișcare. În sfârșit, când muzica a început să incite la ritmarea mișcărilor, s-a găsit loc și pentru dansatori, mai ales că lipsa ringului a creat condițiile unui impuls ce a dus la inflaționarea spațiului. Orice interval a fost ocupat deîndată până ce masa chefliilor, devenită critică în ciuda părutei expansiuni a volumului, a făcut ca, în iureș brownian, aceasta să irumpă mai întâi vertical, printre tacâmuri și veselă, apoipe scaune și, în final, pe hol. De acolo, iureșul s-a revărsat în celelalte încăperi. Văzându-se cotropiți, mușteriii din vecinătate nu numai că n-au ripostat, ci i-au asimilat pe invadatori. Cabana a devenit curând un creuzet al freneziei. Toate spațiile ei au sfârșit prin a fi inundate, orice compartiment încheindu-și autonomia prin asimilare la întreg.

Dintre toți, Maria părea cea mai în formă. Îmbrăcată în roșu, cu pantalonii răsfrânți sub genunchi, lăsând la vedere carâmbii pliați ai cizmelor, se lăsa, provocator, învârtită de toată suflarea bărbătească.

– Dracul ăsta de fată!

– E cea mai vizibilă, în roșul ăsta aprins. Incandescență pură. Ar fi în stare să dea foc cabanei.

– Nu vezi că deja a făcut-o? Ard toți ochii lupilor flămânzi.

– Doctore, am crezut c-o să vă răsturnați și o să vă rostogoliți unul peste altul.

– Nu știu ce m-a turmentat mai mult. Vinul sau ritmul ei drăcesc.

– Părințele, nici tu n-ai scăpat. Dar mi-a plăcut că nu te-ai lăsat mai prejos. I-ai făcut față onorabil.

– E o zăpăcită adorabilă. N-ai cum să-i reziști. Uitându-mă la ea, îmi tot vine în minte imaginea motanului încălțat.

– Mie îmi inspiră imaginea unei vulpi. Îi lipsește însă o piesă din costum.

– Care?

– O coadă stufoasă care să îi iasă din pantaloni și care să-și încovoaie vârful în dreptul cefei. Îți dai seama ce apariție ar fi fost?

– Data viitoare organizăm un bal mascat. Îi propunem să vină îmbrăcată la fel. Atâta doar, să aibă mutrița pictată cu caractere feline. Coada o aducem noi.

Celelalte fete, animate la rândul lor de exemplul Mariei, s-au achitat cu brio de îndatoririle față de eveniment și atmosferă. În general mai reținute decât băieții, iată că acum se întrec cu ei în animație.

Nu se știe dacă adevăratul lor competitor nu era cumva chiar Maria. Cândva priviseră cu aparentă nepăsare la exuberanța ei ațâțătoare. De data asta însă nu s-au mai mulțumit cu planul secund, ieșind impetuos la rampă.

Singura excepție era Ileana, sora Mariei. Contrastul dintre ele nu era impus de vreo atitudine voită a Ilenei, menită a echilibra binomul alcătuit de cele două surori atât de diferite, ci de temperament. Pe cât de expansivă era una, pe atât de așezată cealaltă.Totuși, unul din lucrurile care le unea aparținea unei anume prudențe selectiveatunci când erau abordate de pretendenți ocazionali.

Unul din cei mai atrăgători reprezentanți ai găștii, autor al multor cuceriri, aflat la un moment dat între două căsnicii, le făcuse pe rând avansuri. Ileana fusese abordată cu ocazia unei croaziere pe Nil. N-a ieșit nimic.

– Dacă n-am mai încercat atunci orice… Am insistat, am argumentat, am oferit… Degeaba. N-a vrut nicicum să se lase. Băi, nu le înțeleg nici pe fetele astea, pe unele, de ce sunt așa! Nu eram niciunul, nici căsătoriți, nici ocupați cu alții, nici însoțiți. Cu noi nu era decât Ciprian, mult prea seriosul Ciprian care nici nu a băgat în seamă idila asta unilaterală, apărută numai pe o aripă.

– Chiar nu erai cu nimeni pe vremea aia? Nu mă fă să mă îndoiesc până mă rup.

– Ei, Padre, aveam una, n-o știi tu, sau poate o știi, nu știu, a plecat după aia cu unul plin de bani în Italia.

– O știu. Te-am întrebat pentru că mi-am amintit ce mi-ai zis odată, când vorbeai de încurcăturile tale sentimentale. Mi-ai zis atunci: „Padre, eu să stau fără?”

– În fine! Nu a cedat și pace.

Soră-sa, într-o vară la Portița, și-a dezvelit sânii cu atâta dezinvoltură, încât a produs rumoare generală. Mișcările cu care și-a abandonat sutienul au fost mai de efect decât însăși poza topless. Lascivă și percutantă deopotrivă, s-a abandonat privirilor contrariate sau pofticioase ale celor din jur. Același pretendent care o curtase pe Ileana, a încercat în repetate rânduri s-o îmbie în cortul lui, însă,în tot atâtea rânduri fusese refuzat. Când jucau table sub paravan, ea arunca zarurile, și se lansa cu bustul înainte părând că vrea să-l îmbulzească luându-l la țintă cu sfârcurile obraznice. Într-un rând, mai îndrăzneață ca de obicei, îi stârnise gânduri tulburi și impulsuri turbate. La sfârșitul jocului, cu aceleași mișcări se ridicase și, sărutându-l consolator pe obraz, își lipi ca într-o doară pieptul generos de al lui, zbughind apoi în mare.

– Cum să n-o iei razna, padre?

– Vezi? De-aia stau eu mai mult în apă. Să mă răcoresc.

– Să te răcorești? Și cum reușești în supa asta?

La un an de la revul ăla bengos, Maria era căsătorită și gravidă, iar Ileana rezida la Londra pentru o viață mai adevărată.

Ciprian venise la întâlnire cu o tipă, Laura. Pe drumul dintre mănăstire și cabană, cu toții au observat că, pe lângă îmbrăcămintea cu totul neadecvată pentru munte, fata mai purta cu ea și o geantă de voiaj din vinilin și o mică poșetă pe care o ascunse în bagajul ei interurban.

– Cine e? se întrebară cu toții. Cum vine așa nepregătită?

Pe porțiunile în pantă, abia reușea să-și țină echilibrul. Agățată de Ciprian, încerca să nu alunece și mai ales să nu cadă. Cu toate astea, în câteva rânduri o luase la vale de-a binelea, cu toată opoziția partenerului. Cizmulițele cu fermoar interior și cu toc înalt reprezentau cel mai nefericit accesoriu ce se putea imagina pe traseul ăla lucios.

– Mi-e frică să nu mă duc în jos. Am groază de apa aia repede din vale.

Într-adevăr, pe anumite porțiuni, mugetul râului Sâmbăta nu vestea nimic bun pentru orice imprudent care i-ar fi putu cădea victimă. Marginile înghețate induceau o și mai mare spaimă. Șuvoiul apelor crescute părea o amenințare nu numai prin el însuși dar și din cauza pericolului de a-și târî prezumtivele victime sub calotele ce aproape că uneau malurile.

– Unde ești mamă să mă vezi? se tânguia cu jumătate de glas Laura, ancorată cu toate cele patru membre nesigure ale ei în parapetul natural, ranforsat cu rădăcini, al potecii neprietenoase.

La cabană, deveni molatecă, aproape lascivă, în brațele lui Ciprian.

– Cine e?

Întrebarea căuta acum un răspuns.

– Ne-am întâlnit în gară, răspunse Ciprian după ce Laura se retrăsese pentru odihnă.

Ciprian, membru vechi al găștii, făcea naveta între îndatoririle de serviciu și convocările revigorante ale prietenilor săi. Mai întâi de la Oradea, apoi de la București, răspundea acestor convocări în funcție de program și entuziasm. Prezența lui dădea o mică notă de sobrietate găștii prin seriozitatea și buna măsură care nu-l părăseau niciodată. De aceea, răspunsul dat avu darul de a produce nedumerire în rândul tuturor.

– Cum băi, Cip? Ai acostat-o pur și simplu?

– Da. Adică nu. Nu așa. Am invitat-o la revelion și ea a acceptat.

– Păi și ea, nu avea bilet să ajungă undeva?

– Ba da. Mergea acasă, undeva în Sălaj.

– Și a renunțat așa, nitam-nisam, pentru tine?

– Da.

– Băi, eu înțeleg că ai o mină de om serios, de încredere, că ești chipeș și politicos, dar să te lași deturnat de cineva necunoscut, totuși, și să-l urmezi pe niște coclauri… Nici mie, cu toată dexteritatea pe care o am în chestiile astea, nu cred că mi-ar fi ieșit chiar așa.

Marian se simțea întrucâtva surclasat de mai tânărul lui camarad cu care se împrietenise la începutul carierei militare. Prietenia lor rezistase chiar dacă unul părăsise armata și se rostuise în domeniul informaticii, iar celălalt trecuse de sub autoritatea tutelară a apărării naționale sub cea a justiției.

– Și uita așa îl stricarăm și pe Cip, se trezi spunând doctorul.

– Așa, Doc. Că bine zici, se auzi ecoul lui Adi Morar.

– Bine ai venit în club! strigă și Nicu.

– Uraaaa! Trăiască și-nflorească! continuă Dorin.

Dintr-o dată, gașca începu să aclame la unison convertirea lui Cip.

– Îl însurăm, adăugă Mariana.

O liniște nefirească alteră întreaga atmosferă.

– Cum, adică? Să devină și mai serios ca până acum? Să iasă din copilărie? Ce e asta? Voi femeile sunteți în stare să stricați totul.

– Are dreptate Adi. Sunt sigur că fata vrea distracție, nu măritiș. Cip, sper că n-ai vreo intenție necuviincioasă. După ce că ne vizitezi rar, vrei să dispari cu totul din peisaj? se exprimă și celălalt Marian, Marian 2 cum era identificat pentru a fi evitate confuziile.

– Dar ce măi, ăștia căsătoriți nu sunteți prezenți aproape de fiecare dată?

– Mariana, în afară de tine și Nicu, și de Padre și Ada, pe cine mai vezi tu căsătorit aici?

Iarăși liniște. Întrebarea venise de la Dani, prietena apropiată a Ilenei, și după cele câteva clipe de perplexitate, urmară alte aclamații, de data aceasta pentru a onora neatârnarea matrimonială.

– Mariana, suntem în minoritate.

– Și ce dacă, Ada dragă. Ăștia ori au dat-o în bară și au divorțat, ori au rămas pe dinafară pentru că n-au avut curajul să facă pasul decisiv.

– Păcat că n-au putut veni Bădia și Evi, sau măcar John și Dana. S-ar fi mărit grupul serioșilor.

– Tu, Ada! De când face parte Nicu din grupul celor serioși? Sau John?

Altă cezură, urmată de urale însoțite de hohote de râs.

– Să trăiască neserioșii!

– Căsătoriți sau nu!

– Uraaaa!!!

– Ura și la gară peste trei zile, să recoltăm de acolo toată suflarea tânără și neliniștită!

– Și neserioasă!

– Ca s-o duceți unde? Acasă?

– Nuuu! Pe coclaurile dintre gări!

După noaptea dintre ani, a urmat amorțeala de peste zi, cu amestecul ăla de oboseală, melancolie și mahmureală. Mai accentuate în prima ei jumătate, stările neplăcute s-au atenuat odată cu scurgerea orelor și așternerea după-amiezii. Stăruia o atmosferă blândă atât afară cât și în interiorul cabanei. Vremea se domolise și soarele arunca fascicole pale prin golurile ce aduceau mai mult a fante decât a deschideri ferestruite largi.

Atmosfera de obscur, mai degrabă familiar decât misterios, alături de mobilierul frust și pe alocuri stilizat, în ton cu specificul locului, accentua rusticitatea ambientală. Apărea astfel o senzație ce se activa în fibra unora ca Marian sau Nicu de fiecare dată când porneau în drumeții având ca țintă finală astfel de așezăminte, cu toate că Nicu avea unele rezerve izvorâte din temperamentul lui neliniștit. Anticipată mai întâi în ajun cu prilejul pregătirii rucsacurilor, se insinua treptat pe traseu, ca în final să fie agrementată din plin cu satisfacția finișului. Care putea fi reiterat pe parcursul mai multor zile consecutive atunci când străbăteau trasee mai lungi, cu intercalări în locuri de campare la cort sau în refugii.

– Înainte îmi plăcea să merg mai mult cu cortul. Acum prefer cabanele. Îmi dau un sentiment de adecvare aproape estetic, chiar dacă e vorba și de confort. Nu mai suntem chiar tineri.

– Băi, Mariane, eu ți-am spus. Căram cortul fără nicio problemă. Și acum o fac la fel. Singura chestie nasoală era cu apa. De nu știu câte ori a trebuit să cobor cu bidoanele, după ce ne instalam sub creastă, să le umplu și să urc înapoi. Campam sus pentru că voiam s-o scutesc pe Mariana de frecușul ăsta sus-jos și înapoi. Nu m-am omorât niciodată după cabane. Îmi place mai mult traseul decât opririle, la cabană, cort sau mai știu eu unde. Sunt pentru mișcare și peisaje în derularea lor înceată atunci când străbat potecile muntelui.

– Da, mă. Într-un fel, pe munte, traseul e mai interesant decât destinația. Depinde, însă, ce și pe cine găsești acolo.

– Unde acolo?

– La cabană. Cred că de preferat e să fii atent la ambele aspecte. Adică, pe lângă adrenalina produsă de efort să ai parte și de endorfinele pe care ți le procură odihna de la capătul zilei. Și cabana cred că oferă cel mai mult.

– Băi, ți-am spus. Eu prefer să mă las inundat mai mult de adrenalină. Asta, la mine ține loc și de endorfină sau serotonină, sau cum i-o fi zicând plăcerii ăsteia.

Romanul „Cabana” de Liviu Nelio a apărut la Editura Creator, Brașov, 2025