Câteva morți celebre

În acest număr al Literomaniei, vă propunem, la „Cartea săptămânii”, un volum ceva mai aparte: „In Memoriam. Mic tratat de morți celebre” de Stéphane Audeguy (traducere de Ion Doru Brana, Editura Nemira, București, 2009). Știm foarte bine că moartea, deși temută și ocolită atât cât se poate, este un fenomen natural inevitabil. Nu e nevoie de filozofi sau de scriitori pentru a ne spune asta. Reacțiile în fața ei, însă, diferă. Tocmai aceste reacții sunt surprinse, sub formă de scurte anecdote, de Stéphane Audeguy, într-un stil de cele mai multe ori sec, nelipsit însă de o oarecare savoare. Iată și argumentul autorului:

„Sunt adunate aici, spre aducere-aminte, vreo două sute de anecdote, uneori înfiorătoare, alteori hazlii, întotdeauna singulare. Toate se referă la moartea unor persoane celebre, sau care ar trebui să fie celebre, în opinia mea: oameni de stat, savanţi, artişti, exploratori.

Moralistul Chamfort redă spusele unei domnişoare de doisprezece ani: «De ce această expresie: a învăţa să mori? Văd că treaba asta reuşeşte foarte bine de prima dată.“

Dar dacă viaţa este ansamblul forţelor care se opun morţii, a muri nu ţine oare de regulile cele mai elementare ale vieţii?“ (Literomania)

Lou Andreas-Salomé, eseistă

Lou nu era decât o poreclă, Andreas – numele soțului ei, Salomé – un alt nume. Recomandase să-i fie răspândită cenușa în propria grădină, însă urna a fost pusă în mormântul doctorului Andreas, la Göttingen.

Guillaume Apollinaire, poet

Funeraliile lui Guillaume Apollinaire, mort din pricina războiului sau de gripă, au avut loc la biserica Saint-Thomas-d’Aquin, unde se căsătorise doar cu câteva luni înainte. Dricul acoperit cu un drapel a traversat mica piață ca să intre apoi pe bulevardul Saint-Germain, unde lumea era în culmea bucuriei. De două zile se sărbătorea armistițiul, înfrângerea împăratului Wilhelm al II-lea. De la Rive Gauche până la Bastille, se auzea strigându-se: „Jos Guillaume!” (echivalentul francez al numelui german Wilhelm – n. tr.) Unii cântau, pe o melodie în vogă:

Nu trebuia să te duci Guillaume,

Nu trebuia să te duci.

Totuși, câțiva soldați proaspăt întorși la viața civilă au tăcut la trecerea cortegiului și l-au urmat până la Père Lachaise. Era un ger de crăpau pietrele.

Charles Baudelaire, poet

Cum a murit la 31 august 1867, Charles Baudelaire s-a alăturat, în cavoul familiei, tatălui său vitreg, generalul Aupick, și a precedat-o pe mama sa. Asta nu i-ar fi plăcut deloc.

Samuel Beckett, scriitor

Vineri, 22 decembrie 1989, la ora treisprezece, Samuel Beckett a murit fără a zice nimic special.

Walter Benjamin, filozof

În septembrie 1940, fugind de naziști, scriitorul Arthur Koestler îl întâlnește întâmplător, la Marsilia, pe prietenul său, filozoful Walter Benjamin, care e în aceeași situație. Benjamin îi oferă lui Koestler jumătate din cele treizeci de cașete de morfină pe care le poartă în permanență asupra lui, pentru cazul în care ar fi capturat. Fiecare încearcă să părăsească Europa, pe căi diferite. Walter Benjamin ajunge în Pirinei: crezându-se definitiv împiedicat să treacă în Spania, se sinucide în 26 septembrie, la Port-Bou, cu capsulele sale. A doua zi, vameșii spanioli se răzgândesc și lasă să treacă fugarii. Două luni mai târziu, Arthur Koestler, blocat la Lisabona și temându-se că va fi arestat și deportat, își înghite morfina, dar vomează toate cașetele. Va mai trăi patruzeci și doi de ani, apoi se va sinucide, împreună cu soția sa.

Anton Cehov, scriitor

Pentru a-l remonta, deoarece se simțea puțin slăbit, soția sa i-a servit o cupă de șampanie. Așezat pe pat, el a spus într-o limbă pe care nu o cunoștea deloc, germana: „Mor”, a ridicat cupa și a băut, s-a culcat la loc pe partea stângă și nu s-a mai trezit.

Arthur Conan Doyle, om de litere

Arthur Conan Doyle s-a trezit în miezul nopții ca să moară așezat în fotoliul său, în zorii zilei de 7 iulie 1930. Din respect pentru convingerile acestui membru fondator al unei Societăți regionale de cercetări spiritiste, familia sa nu a purtat doliu.

Albert Einstein, fizician

A pronunțat câteva cuvinte în germană chiar înainte de a muri, dar infirmiera care era de gardă la spitalul din Princeton nu cunoștea această limbă și n-a putut să le repete.

Gustave Flaubert, scriitor

Groparii săpaseră o groapă de mărime normală: sicriul lui Flaubert nu intra în ea fiindcă era prea lung; ba chiar, mai rău, s-a înțepenit. Cortegiul s-a împrăștiat fără să fi fost posibilă înhumarea.

Ernest Hemingway, scriitor

În cursul vieții sale, Ernest Hemingway și-a rupt un deget de la picior lovind o ușă închisă; și-a smuls în mod accidental amigdalele cu un băț; a avut parte din diverse motive de mai multe accidente de automobil și de avion; și-a tras un glonț în picior în timp ce înfigea harponul într-un rechin; s-a rănit adesea cu sticlă, călcând din nebăgare de seamă, cu picioarele goale, pe cioburi, de pildă, sau vârându-și pumnul printr-un geam, ori spărgând o oglindă; a suferit, de asemenea, o zgârietură adâncă de la un leu pe care îl întărâta; a tras în el însuși două gloanțe de calibru 12, la vârsta de șaizeci și doi de ani. Gloanțele i-au zburat jumătatea superioară a capului și au împrăștiat-o în toată camera.

Victor Hugo, poet

Spre sfârșitul vieții, Victor Hugo punea în carnetul său o cruce încercuită ori de câte ori făcea dragoste și nota, dacă era cazul, cât îl costase. Cu patruzeci și șapte de zile înaintea morții sale, în 5 aprilie 1885, la optzeci și trei de ani, a mai trasat o cruce.

Gherasim Luca, poet

În luna februarie, Gherasim Luca, poet de limbă franceză și străină, a încălecat într-o noapte balustrada unui pod din Paris și a dispărut în apele galbene, care s-au închis fără zgomot deasupra sa.

Gérard de Nerval, poet

Înainte de a se spânzura de un grilaj, în centrul Parisului, pe Rue de la Vieille-Lanterne, care nu mai există, dându-și drumul în gol de la circa zece centimetri, Gérard de Nerval și-a pus din nou pălăria, scoasă ca să-și vâre capul în lațul care l-a strangulat. Medicul, chemat cu întârziere, a constatat că doar cu un minut mai devreme ar mai fi putut fi salvat.

Friedrich Nietzsche, filozof

Cele mai bune cugetări i-au venit în timp ce mergea și, ca un nomad mânat de necesitățile vremii, n-a încetat să meargă, la Nisa și la Triebschen, la Basel și la Sils-Maria, la Genova și la Torino, până în 1889. A scris că oboseala nu ne surprinde întotdeauna în ipostaze elegante. Văzându-l atât de ostenit, oameni buni la suflet l-au readus în casa copilăriei sale, pe strada Weingarten, numărul 18, din Naumburg, la mama sa. Mai poate încă să meargă două ore pe zi, dar trebuie să fie însoțit, fiindcă pornește drept înainte, fără să se întoarcă, indiferent la toate. Apoi mama sa moare și el trece sub tutela surorii sale Elisabeth, la Weimar.

Într-o vilă plătită de o admiratoare, Elisabeth se ocupă de el. În zilele cu vreme frumoasă, îi scoate scaunul cu rotile pe terasa pe care domină Weimarul. Nietzsche nu a arătat niciodată atât de bine. Între 1889 și 1900 nu vorbește deloc. Își privește adesea mâinile cu un aer de stupefacție profundă. Într-o seară i se oferă o bucată de prăjitură pe care o savurează pe îndelete și spune: „Iată o carte bună”.

Sade, scriitor

Marchizul de Sade a cerut să-i fie săpată groapa într-o pădure. După astuparea gropii, dorea ca acolo să se semene ghinde pentru ca, anii trecând și stejarii crescând, să nu mai rămână nici urmă de el.

Virginia Woolf, scriitoare

În 28 martie 1941, Virginia Woolf și-a vârât un bolovan în buzunarul mantoului și s-a scufundat în apele râului Ouse, la vârsta de cincizeci și nouă de ani. Niște copii au găsit-o după zece zile.

Fragmente din volumul „In Memoriam. Mic tratat de morți celebre” de Stéphane Audeguy (traducere de Ion Doru Brana, Editura Nemira, București, 2009)

Stéphane Audeguy s-a născut in 1964 la Tours (Franța). A studiat la Universitatea din Paris literatura franceză, engleză și americană și a fost lector la Universitatea Charlottensville din Virginia, Statele Unite. Din 1999, predă istoria artelor si a cinematografiei la un liceu din departamentul Hauts-de-Seine, Paris. Primul său roman, „Teoria norilor” (Editura Nemira, 2006), a fost recompensat în 2005 cu Grand Prix du Style, Grand Prix du Livre des Dirigeants, precum și cu Prix Maurice Genevoix (Academia Franceză). În 2006, Stephane Audeguy a publicat romanul „Fratele lui Rousseau” (Editura Nemira, 2007) pentru care a primit Prix des Deux-Magots. În 2009, Stéphane Audeguy a publicat „In Memoriam” (Editura Nemira, 2009), o culegere de anecdote despre moartea unor celebrități, precum și romanul „Noi, ceilalți” (Editura Nemira, 2006), în care este redată o altfel de istorie a Africii. În același an, autorul a mai publicat „L’enfant du carnaval”.