Traduceri

Dactilograful lui Ernest Hemingway

„Ultimul reprezentant al generaţiei Beat” şi „vocea generaţiei hippy”, Richard Brautigan (1935-1984) s-a născut la Tacoma, statul Washington. În 1955, la terminarea liceului, după ce aruncă cu pietre într-o secţie de poliţie, este internat, cu acordul părinţilor, într-un spital de boli mintale, unde i se administrează şocuri electrice. După acest incident, rupe relaţiile cu familia şi se stabileşte în San Francisco, în plină perioadă de înflorire a mişcării hippy. Cunoaşte celebritatea odată cu publicarea romanelor La pescuit de păstrăvi în America şi În zahăr de pepene, ambele traduse în limba română la Editura Polirom. S-a sinucis la 49 ani, în locuinţa sa din Bolinas, California, cadavrul său fiind descoperit după câteva săptămâni, alături de un revolver de calibrul 44 şi o sticlă de alcool. (Andrei Mocuța)

Scurtă poveste despre viața contemporană din California

Există mii de povești cu începuturi originale. Aceasta nu este una dintre ele. Cred că singurul fel în care poți începe o poveste despre viața contemporană în California e să o faci precum Jack London în Lupul de mare. Am încredere în acel început.

Așa cum a avut succes în 1904, va avea și în 1969. Am încrederea că un bun început poate străbate deceniile și poate atinge țelul acestei povești pentru că aici e California – unde putem face tot ce vrem – în timp ce un tânăr critic literar ia feribotul din Sausalito în San Francisco. Tocmai a petrecut câteva zile la cabana unui prieten din Mill Valley. Prietenul foloseste cabana ca să citească Schopenhauer și Nietzsche în timpul iernii. Se simt foarte bine împreună.

În timp ce călătorește prin golful încețoșat, se gândește să scrie un eseu cu titlul „Importanța libertății: pledoarie pentru artist”.

Însă Wolf Larsen torpilează feribotul și-l capturează pe tânărul critic literar care devine subit un simplu cabanier ce n-are încotro și trebuie să poarte haine caraghioase și să suporte umilințe din partea tuturor, să-l întrețină pe Wolf prin discuții elevate, să ia șuturi în fund, să fie luat de gât, să se împrecheze, să crească, s-o întâlnească pe Maud, dragostea vieții lui, să evadeze din surghiunul lui Wolf, să vâslească de colo-colo prin Pacific într-o bărcuță vai de capul ei, să găsească o insulă, să construiască o colibă de piatră, să vâneze foci, să repare acea bărcuță vai de capul ei, să-l îngroape pe Wolf în largul mării, să se sărute etc.: doar ca să încheie, șaizeci și cinci de ani mai târziu, această poveste despre viața contemporană din California.

Doamne mulțam!

Timpul probabil în San Francisco

Într-o după-amiază înnorată, un măcelar italian vinde o jumătate de kilogram de carne unei bătrâne, dar cine putea ști la ce ar avea nevoie de atâta carne o femeie de vârsta ei?

Era prea bătrână pentru atât de multă carne. Poate-i trebuia pentru stupul de acasă, unde trăiau cinci sute de albine ce așteptau nerăbdătoare carnea cu trupurile lor burdușite de miere.

– Ce fel de carne ați dori azi? a întrebat măcelarul. Am niște carne tocată numai bună pentru hamburger. Fără grăsime.

– Nu știu ce să zic, a răspuns ea. Nu de hamburger am nevoie.

– Fără grăsime, cucoană. M-am ocupat personal de ea. Carne curată fără grăsime.

– Carnea tocată nu e pe gustul meu, a zis ea.

– Totuși, a insistat măcelarul. E o zi grozavă pentru niște carne tocată. Priviți afară. E înnorat. O parte din nori au ploaie în ei. Aș alege carnea tocată.

– Nu, a spus. Nu vreau carne tocată și nu cred că va ploua. Cred că soarele va ieși și va fi o zi minunată. Dați-mi o jumătate de kilogram de ficat.

Măcelarul era uimit. Nu-i plăcea să vândă ficat cucoanelor în vârstă. Ceva îl făcea să se simtă foarte agitat. Nu mai dorea să vorbească cu ea.

A tranșat cu reținere o jumătate de kilogram dintr-un ficat imens și l-a împachetat în hârtie albă. A fost o pățanie foarte neplăcută pentru el.

A încasat banii, i-a dat restul și s-a întors la vitrina cu preparate din carne de pui, încercând să se abțină să nu răbufnească.

Folosindu-se de propriile oase ca de vâslele unei bărci, bătrâna a ieșit în stradă. Purta ficatul ca pe un trofeu câștigat pe fundul unei măguri foarte abrupte.

Fiind foarte bătrână, a urcat măgura cu mare greutate. Pe măsură ce urca, obosea tot mai des și trebuia să facă din ce în ce mai multe opriri.

La capătul urcușului, era locuința ei: o casă înaltă în stil San Francisco cu bovindouri în care se reflecta o zi înnorată.

Și-a deschis poșeta ce semăna cu un plai tomnatic în miniatură și lângă crengile căzute ale unui măr a găsit cheile.

Apoi a deschis ușa, cea mai de încredere prietenă a ei. A salutat ușa din priviri, a intrat în casă și a pătruns într-un coridor lung, plin până la refuz cu albine.

Albinele erau peste tot. Pe scaune. Pe fotografia părinților ei morți. Pe perdele. Pe aparatul vechi de radio cu muzică din anii ’30. Pe pieptene și pe perie.

Albinele au venit la ea și au înconjurat-o drăgăstos, în timp ce desfăcea ficatul și l-a așezat pe o farfurie înnorată din argint ce imediat s-a schimbat într-o zi însorită.

Dactilograful lui Ernest Hemingway

Sună aproape ca un ritual religios. Un prieten al meu tocmai s-a întors din New York, unde l-a angajat pe dactilograful lui Ernest Hemingway să-i bată opera la mașina de scris.

Pentru că e un scriitor de succes, a optat pentru cel mai bun dactilograf, care-n mod întâmplător este femeia care s-a ocupat de textele lui Ernest Hemingway. E destul cât să-ți taie respirația și să-ți umple plămânii cu tăcere.

Dactilograful lui Ernest Hemingway!

Ea e visul devenit realitate al oricărui scriitor aspirant, datorită degetelor răsunând asemenea unui clavecin și a intensității arzătoare din priviri, urmate de sunetul pătrunzător al literelor imprimate pe hârtie.

A plătit-o cu cincisprezece dolari pe oră. Sunt mai mulți bani decât câștigă un instalator sau un electrician.

120 $ într-o singură zi! Pentru un dactilograf!

Prietenul meu mi-a spus că ea face totul pentru tine. Nici nu-i lași bine manuscrisul, că se și produce miracolul: ortografie impecabilă, punctuație desăvârșită, paragrafe ce seamănă cu adevărate temple grecești și fraze duse la bun sfârșit.

Ea este dactilograful lui.

Ea este dactilograful lui Ernest Hemingway.

Necesitatea unei grădini

Când am ajuns acolo, îngropau leul în curtea din spate. Ca de-obicei, era o groapă săpată în fugă, insuficient de mare ca să încapă leul. Fiind săpată neprofesionist, se chinuiau să înghesuie leul într-un loc prea strâmt.

Leul îndura supliciul cu mult stoicism. Fiind îngropat deja de cel puțin cincizeci de ori în ultimii doi ani, se obișnuise să tot fie îngropat în curtea din spate.

Țin minte prima oară când l-au îngropat. Nu știa ce se întâmplă cu el. Era un leu tânăr pe vremea aceea, speriat și derutat, acum, însă, știa tot ce îl așteaptă pentru că a îmbătrânit și a fost îngropat de atâtea ori.

Părea mai degrabă plictisit în timp ce-i pliau labele peste piept și aruncau pământ peste el.

Era, din start, o inițiativă fără sens. Leul nu putea nicicum să încapă în groapă. N-a încăput niciodată în groapa din curtea din spate și nu o va face niciodată. Pur și simplu, nu erau în stare să sape o groapă suficient de mare.

– Salut, le-am zis. Groapa aia e prea mică.

– Salut, mi-au răspuns. Nu, nu e.

Acesta era salutul nostru din ultimii doi ani.

I-am urmărit vreme de o oră și ceva încăpățânându-se să îngroape leul, dar n-au reușit să înghesuie în mormânt decât ¼ din el, după care au renunțat cu lehamite, învinuindu-se unii pe alții că n-au săpat o groapă mai mare.

– De ce nu încercați, în schimb, să săpați o grădină? le-am spus. Pământul ăsta e numai bun pentru morcovi.

Nu cred că li s-a părut prea amuzant.

Bătrânul autobuz

Fac și eu ce face toată lumea: locuiesc în San Francisco. Câteodată, Mama Natură mă obligă să iau autobuzul. Doar ieri ce s-a întâmplat astfel. Doream să ajung într-un loc dincolo de capacitatea de efort a picioarelor mele, hăt departe până pe Clay Street, așa c-am așteptat autobuzul.

Nu mi-a fost prea greu să mă mobilizez, mai ales că vremea se anunța călduță pentru o zi luminoasă de toamnă. O femeie în vârstă aștepta și ea. Nimic neobișnuit, cum se spune. Avea o poșetă mare și mănuși albe ce i se potriveau peste palme precum pielița pe legume.

Un chinez a trecut pe lângă noi călare pe o motocicletă. M-a surprins. Un peisaj foarte rar la care nu m-am gândit până acum, un chinez conducând o motocicletă. Uneori realitatea se mulează peste noi la fel de bine precum mănușile pe palmele din pieliță de legume ale acelei bătrâne.

M-am bucurat când a sosit autobuzul. Am resimțit o senzație de fericire atunci când a ajuns în stație, acea formă particulară de fericire de scurtă durată ce dispare în clipa următoare.

Am lăsat femeia în vârstă să urce prima, urmând-o pe scările autobuzului conform cunoscutei tradiții medievale.

Am introdus cincisprezece cenți și mi-am luat biletul, deși n-aveam nevoie de el. Mereu îmi iau bilet. Îmi ține mâinile ocupate în timp ce călătoresc. Am nevoie de activitate.

Am ocupat un loc și am aruncat o privire să văd cu cine călătoresc. Mi-a luat vreun minut să-mi dau seama că ceva nu-i în regulă cu autobuzul și, de asemenea, cam tot aceeași perioadă de timp le-a luat și celorlalți să-și dea seama că ceva nu-i în regulă, acea neregulă fiind eu.

Eram tânăr. Toți ceilalți din autobuz, cam nouăsprezece persoane, erau trecuți de șaizeci, șaptezeci și optzeci de ani, eu fiind singurul abia trecut de douăzeci. S-au holbat la mine și eu m-am holbat la ei. Eram cu toții rușinați și stingheri.

Cum am ajuns în această situație? De ce am devenit complici în acest joc absurd în care nu ne mai putem lua ochii unii de la ceilalți?

Un domn cam de șaptezeci și opt de ani a început să-și strângă disperat reverul paltonului. O doamnă de șaizeci și trei s-a pus să își strecoare palmele, deget cu deget, printr-o batistă albă.

M-am simțit jenat să le reamintesc de tinerețea lor pierdută și de trecerea lor prin viață într-un chip atât de neobișnuit și chinuitor. De ce am fost azvârliți laolaltă de parcă n-am fi altceva decât o salată searbădă servită într-un nenorocit de autobuz?

Am coborât la prima stație. Toți erau ușurați că am plecat și niciunul din ei nu era mai fericit decât mine că am scăpat.

Am mai rămas o vreme să urmăresc autobuzul, acum cu încărcătura în siguranță, în timp ce se îndepărta prin timp, până când a dispărut.

Bentița din Thoreau

Viața e la fel de simplă ca o călătorie prin New Mexico într-un jeep închiriat, lângă o domnișoară atât de frumoasă încât, de fiecare dată când mă uit la ea, mă simt din nou bine. A nins pe rupte și a trebuit să ne abatem cu o sută cincizeci de mile, fiindcă zăpada, asemeni unei clepsidre, a făcut inaccesibil drumul pe care ni-l plănuisem.

Chiar și așa, sunt nerăbdător să trecem prin orășelul Thoreau din New Mexico să vedem dacă Autostrada 56 e deschisă spre Canionul Chaco. Vrem să vedem ruinele indiene.

Pământul e acoperit de atât de multă zăpadă încât arată de parcă tocmai a fost înștiințat de guvern că urmează să primească o pensie lungă și profitabilă.

Vedem o cafenea rătăcită în peisajul iernatic. Mă dau jos din jeep și o las pe domnișoară să mă aștepte, în timp ce intru în cafenea să aflu mai multe despre drum.

Chelnerița e de vârstă mijlocie. Se uită la mine de parcă aș fi un film străin ce tocmai a apărut în cinema, cu Jean-Paul Belmondo și Catherine Deneuve în rolurile principale. Cafeneaua miroase a mic dejun. Doi indieni stau la masă și mănâncă ochiuri de ouă cu șuncă.

Sunt tăcuți și curioși. Se uită la mine dintr-o parte. O întreb pe chelneriță de drum și-mi răspunde că e închis. Îmi spune asta într-o propoziție scurtă și rapidă. Și cu asta, basta.

Dau să ies, însă unul din indieni se întoarce și-mi spune dintr-o parte:

– Drumul e deschis. Am trecut pe acolo azi dimineață.

– E liber până pe Autostrada 44, unde e drumul spre Cuba? îl întreb.

– Da.

Chelnerița își concentrează brusc atenția spre cafea. Cafeaua necesită grijă chiar acum și ea se ocupă de asta spre beneficiul generațiilor viitoare de cafegii. Fără implicarea ei necondiționată, cafeaua ar fi pe cale de dispariție în Thoreau, New Mexico.

Traducere de Andrei Mocuța

Despre autor

Andrei Mocuța

Andrei Mocuța

Andrei Mocuța (n. 12.01.1985, Arad) e profesor de limba engleză-franceză și doctor în Filologie cu o teză despre J. D. Salinger. A publicat următoarele cărți: „Povestiri din adânci tinereți” (proză), Editura Cartea Românească, 2006; „Porcilator” (proză), Editura Brumar, 2009; „Trei povestiri” (proză), Editura Mirador, 2010; „Șercan” (proză), Editura Dacia, 2012; „Nu există cuvinte magice” (versuri), Editura Tracus Arte, 2013; „Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger: o monografie”, Editura Universității de Vest din Timișoara, 2015; Literatura (proză), Editura Tracus Arte, 2015. Volumul „Povestiri din adânci tinereți” a fost nominalizat la Premiul Național de debut al USR din 2006, iar „Literatura” a fost nominalizat la Premiul de proză al Galei Tinerilor Scriitori din România din 2016. A câștigat Premiul publicului la Turnirul de poezie al USR de la Balcic din 2015.

Scrie un comentariu