Ceci n’est pas un tile, oh

Felinarele începeau să se aprindă în Cişmigiu şi pe bulevard, iar în parc nu era nici ţipenie. Rondul de flori dintre chiupuri părea un miraj de culori şi miresme. Din cupele de petunii lila și din corolele fildeșii de regina-nopţii se înălțau miresme aiuritoare, care apoi se insinuau îndrăzneț, pe sub haine, ca o altă piele. În jurul rondului fantast şi fragrant venise tiptil înserarea.

O doamnă-domnişoară frumoasă şi eterică, cu siluetă fragilă, mergea grăbită pe aleea de lângă Licevl Lazăr. În timpului mersului, de sub fusta de brocart granat drapată generos, se ițeau botine îmbutonate cu sidef, din alt secul. Mi s-a părut că flana grațios, cum numai într-o pagină de literatură franceză se putea, și că se îndrepta către o bancă din dreapta rondului care mirosea narcotizant. Când s-a așezat, și-a înălțat fruntea, a adulmecat aerul înmiresmat și de sub buclele rebele i-am văzut ochii trişti şi melancolizanţi, dar și nerăbdarea vremurilor prezente. Și-a scos apoi o mănușă și a ridicat-o deasupra frunții, într-un gest de oboseală de sfârșit de veac. Apoi mi s-a părut că aud (dar nu sunt deloc sigură, pentru că nu era atât de aproape pe cât mi-aș fi dorit): Așa miroase doar un camerier din fundul Franței, și asta numai atunci când pregătește de culcare ciorile pentru pasențe. Mi-am luat seama și m-am concentrat mai bine, și atunci am bănuit că spusese de fapt: Așa miroase doar într-un atelier din sudul Franţei, și asta numai atunci când se pregătesc prin presare florile pentru esenţe. Apoi, nemulțumită sau plictisită, a șoptit silence, s’il vous plaît. Am înțeles și de ce se făcuse atât de brusc liniște și am căutat să-mi ascund umbra cât mai bine, nu voiam deloc s-o deranjez.

A oftat ușor – ca o boare, nu altfel, vă asigur, am fost martoră – și apoi a continuat:

– Am venit acum în faţa dumneavoastră şi văd că acest fapt vă contrariază. Însă m-am obişnuit să contrariez. Uneori mă surprind şi pe mine însămi, chiar dacă sufăr. Ştiţi prea bine, sunt un temperament nefericit, mă plictisesc repede şi sufăr când sunt contrariată etc., etc. Poate n-aş fi venit, în definitiv, mi-e egal dacă ajungeţi să rezolvaţi ceva sau nu, dar m-am simţit malheureusement copleșită de o dorinţă i-re-pre-si-bi-lă de a vă vorbi. Poate e natural după atâţia ani de tăcere, nu crezi, papà? Vedeți, nu contenesc să vorbesc cu bietul papà, îmi lipsește. Mă-ntreb uneori ce s-o fi ales de sufletul lui chinuit. Enfin, a trebuit să vin, poate mâine nu voi avea gust să vă mai spun ce am de spus. Iată, aşadar, raţiunea prezenţei mele aici. Ca să înţelegeţi, vă implor să mă ascultaţi, n-o să vă plictisesc prea mult. În fine, poate, de fapt nici nu mai contează.

Despărţirea mea de Pascalopol nu a uimit pe nimeni. De altfel, ştiu foarte bine, şi ştiţi asta şi dumneavoastră, că plecarea noastră împreună nu a fost decât o cale de salvare. De eliberare de clanul Tulea, de amintirea lui papà, de tot. Am stat împreună câţiva ani, îmi plăcea şarmul lui desuet, cum, de altfel, ați înțeles de mult timp. Lucru ciudat, mi-a mărturisit mai târziu, îl intimidam, îi inspiram, cu inocenţa, cu aerul meu de pasăre rară rănită, un respect paralizant. Bref, Pascalopol nu a îndrăznit să facă gestul. El, care avea lumea la picioare, y compris o bogată experienţă galantă, mă considera, sunt cuvintele lui, intangibilă. Apoi a intervenit monotonia, negrul plictis, oboseala fatală. Nicio scenă sentimentală nu era de conceput între noi. Eram pentru el o prezenţă ingenuă, serafică, dar un abur, un miraj, nimic mai mult. Donc, ajunsesem să am o viaţă duplicată, una convenţională şi alta interioară, ouais, şi, deseori, stările uneia invadau cealaltă lume, aducând confuzie şi nonsens. Pascalopol a avut, până la urmă, nobleţea să înţeleagă că îl iubeam indimenticabil pe tânărul din casa lui papa, Filip Schima. (De pe banca mea, eu aș fi putut să jur că era vorba de Felix Sima.) A fost singurul care mi-a înţeles pe deplin nefericirea. Eram prinsă inexorabil între, pe de o parte, o iubire platonică, eterizată, pentru Filip, căreia, firește, nu voiam şi nu puteam să-i dau curs şi, pe de altă parte, propria-mi dependenţă faţă de viaţa de capricii și răsfățuri promisă de Pascalopol. Malgré tout, am fost nevoită să renunț la Filip (așa am auzit iar, dar sunt sigură că de vină era distanța). În fond, asta l-a ajutat, de fapt, să se împlinească, să ajungă la cariera dorită. Dacă aş fi rămas lângă el, ar fi fost o greșeală. Sunt sigură că s-ar fi simţit dator să-mi satisfacă pofta de lux, în plus, impulsul capricios, schimbarea de umoare, perioadele lungi de migrene imposibile, pe care Pascalopol, galant, le numea pusee de lene intelectuală, enfin, ar fi fost catastrofale. Capriciile mele l-ar fi distrus, l-ar fi condus la o viaţă meschină, la o condiţie pauperă. Bietul Filip! L-am eliberat!

După ieşirea mea din viaţa lui Pascalopol, am rătăcit o vreme prin lume, până am întâlnit-o pe Edith Piaf. La Môme Piaf! Cântase la Gerny, père Leplée o descoperise cu câţiva ani în urmă şi o ridicase din Belleville-ul sufocant. Mă acceptase drept co-repetitor şi, un timp, ne-am împărţit existenţa între New York şi Paris, cântând în cabarete sau în spectacole de music-hall.

…Ce m-a îndurerat, în tot acest timp, a fost injusteţea interpretărilor dumneavoastră. Ceream întotdeauna cronicile apărute în publicaţiile româneşti şi citeam, o, da, citeam pe nerăsuflate ce scriaţi despre mine, despre noi, despre Maestru. M-a indignat de fiecare dată tonul agresiv al descrierilor pe care mi le făceaţi, într-un perfect dezacord cu felul meu de a fi sau aplombul cu care aţi găsit de cuviinţă să mă expediaţi într-o tipologie simplistă şi nenuanţată. Cocheta, adulterina, orfana sau, cu mici corectări emasculate, cocheta rafinată, orfanul adolescentin. Arareori v-a trecut prin pagină interpretarea Maestrului, povestea cu „eroina mea lirică, fondul meu de ingenuitate şi copilărie, echilibrul meu sufletesc” etc. Poate asta era cheia, domnilor, poate nu „fondul meu de ingenuitate şi copilărie” merită mai multă atenţie, cum mai multă atenție ar merita, sunt convinsă, acel înspăimântător pentru dumneavoastră „Otilia c’est moi”. E târziu oare, domnilor și doamnelor, e oare târziu, domnișoarelor? Cel mai grav fapt este că mă pierdeţi. Deşi vorbiţi continuu, rezultatul este doar o cacofonie glorioasă, un cor admirabil, eforturi, canoane, șabloane. E futil și completamente inutil. Sper să-mi fi făcut înţeleasă dramoleta, domnilor, e deja târziu, nu vreau să vă mai plictisesc. Sunt obosită, contrariată perpetuu, iar acum, tardivă, într-un demers eminamente insolvabil.

S-a oprit, a oftat ușor, firește, s-a ridicat și a dispărut înspre Licevl Lazăr. Ca un abur, desigur, cum altfel.

Pe banca mea s-a făcut dintr-odată frig și întuneric. M-am ridicat și, fără să respir, m-am grăbit spre banca pe care stătuse făptura ca un duh. Pe o margine era o licărire albă. Oh, își uitase batista. Fildeșie, dantelată, monogramată. Pe un colț al pânzei subțiri ca spuma de lapte am citit: Ceci n’est pas une pipe. Era întuneric ca în nucă, așa că am mai încercat o dată: Ceci n’est pas un… O, (nu mai văd bine deloc) tile. Dar nu sunt sigură.