Chaplin îi zâmbește Samantei de lână

„Newton trebuind, zice-se, să-și fiarbă singur un ou în timp de patru minute, își aruncă în oala de pe foc ceasornicul și oprește în mână oul, la care se uită, cu gândul aiurea, ceasuri întregi. Este oare Newton ridicol?”

(V. D. Păun – „Despre ridicol și comic”, în „Vatra – Foaie ilustrată pentru familie”, Anul II, numărul 10, 1895)

A împletit timp de zece ani, câte zece ore în fiecare zi, a avut noroc de ochi sănătoși și foarte rezistenți. A început într-o zi de marți, în ziua când a împlinit 80 de ani. Își pregătise de mult timp acest pas.

Știa să croșeteze de la opt ani, o învățase bunica Sabela într-o vacanță de iarnă. Nu i se păruse greu, un ochi pe față, unul pe dos, a împletit primul ei fular mai mult în joacă. Nu a ieșit foarte lung, vreo treizeci de centimetri, nu era chiar un fular, dar nu era rău nici așa, o împletitură din lână cafenie, lată de vreo palmă, lungă cât o coadă de pisică, încă își aduce bine aminte și acum, după atâția ani.

Împletitura pe care tocmai a terminat-o întruchipează o pisică uriașă. E mai înaltă decât un stat de om, are cap, trunchi, membre și coadă, că doar nu degeaba, înainte s-o facă, i-a studiat alcătuirea în atlasul zoologic. Primul ei atlas zoologic, primit în dar la șase ani de la părinții care îi observaseră de mică dăruirea cu care îngrijea animalele pe care le salva de la piere sau din tot felul de situații, pui de porumbel căzuți din cuib, pisici părăsite, câini abandonați, ba chiar odată venise acasă cu un pui de arici aproape înghețat.

A folosit pentru pisica uriașă pe care tocmai o terminase de împletit, fir rotund de lână, o lână mercerizată, mai rigidă și mai alunecoasă un pic decât lâna obișnuită, de culoare brun-roșcat, ca să fie cât mai asemănătoare cu draga ei pisică vie, Samanta, care murise de vreo zece ani. I-a pus ochi din mărgele negre, mustăți din fire subțiri de cupru, pe care le-a luat din vechi rezistențe electrice. Ca să-i iasă forma, a îmbrăcat în împletitură un trunchi de pisică gigant, pe care-l făcuse unind două jumătăți de pisică făcute din ghips. O compoziție de ghips și apă, turnată într-un mulaj concav de forma unei jumătăți transversale de pisică stătuse la întărit două zile. Două zile o jumătate, una, alte două zile, cealaltă jumătate. Mulajul concav îl făcuse tot singură, din polistiren expandat, ca să-l poată rupe ușor când trebuia să-l îndepărteze, și tot după atlasul zoologic. O ajutase un pic și Ghidul micului sculptor, trebuia să recunoască. Așadar, pe dinăuntrul împletiturii cafenii era o uriașă pisică din ghips, dar tot cea croșetată i se părea mai frumoasă, absolut minunată.

Timp de peste 17 ani croșetase covorașe pentru pisici, știa că felinele au mare nevoie un loc al lor, iar ideea covorașelor i s-a părut salvatoare. Când a împlinit 80 de ani a simțit că a venit momentul să o confecționeze pe Samanta.

Samanta de lână era opera vieții ei.

Nu folosea nimănui, dar ea era foarte mândră că a reușit să o facă. A fotografiat-o cu telefonul și a pus fotografia pe contul ei personal de Facebook. Privitorii au fost impresionați, spectaculos, uimitor, extraordinar, spuneau zeci de mii de oameni, care au reacționat și cu inimi roșii și comentarii elogioase. Într-o săptămână, Samanta a ajuns în Forbes, la scurtă vreme, în alte câteva reviste de lifestyle și de aici alții, în nume personal sau în beneficiul vreunui grup iubitor de feline, au preluat imaginile și au postat-o la rândul lor.

Samanta din lână era frumoasă, admirabilă, fantastică, impresionantă.

Existe oare cineva căruia să nu-i placă pisica gigantescă din lână? Firește că existau, dar aceia n-o spuneau. Nu-mi place ce văd, dar trec mai departe, nu e treaba mea. Oare existau și oameni care o considerau pe Samanta urâtă, sinistră, grotescă și inutilă? De ce n-o spuneau? Să nu existe oare oameni cu tragere de inimă pentru o discuție despre kitsch? Sau nu aveau curaj să intre într-o discuție care s-ar fi lăsat și cu replici mai dure și injurii, cum se întâmplă pe net când se înflăcărează discuțiile în contradictoriu?

Sau nu aveau curaj să-și dea voie să nu le placă doar pentru că atâția alții, mii, zeci de mii de oameni de pe întreaga planetă au considerat-o frumoasă, impresionantă, uimitoare și adorabilă? Poate credeau că dacă lor li s-ar părea altfel decât frumoasă înseamnă că simțul lor artistic e defect. Și mai bine spun că le place, cum să nu le placă?

Nu peste mult timp s-a aflat că imaginile erau false. Femeia de 80 de ani se jucase colând fotografiile. A spus că din plictiseală făcuse ce făcuse, adică nu croșetul cu pisica uriașă, ci melanjul cu pozele, ce era rău în asta? A ieșit ce-a ieșit, lumea a reacționat, iar ea s-a amuzat.

Ce, nu era frumoasă? Planeta întreagă a zis că era. E Mona Lisa frumoasă? Nimeni nu-și mai pune aceasta întrebare, căci e de la sine înțeles că e, din moment ce sute de mii de oameni se înghesuie zilnic s-o vadă. Cum să-ți treacă prin cap că o pisică – fie ea și gigantică și croșetată din lână roșcat-cafenie – ar fi urâtă, inutilă, neartistică sau kitsch sau grotescă în toată puterea cuvântului? Pisicile, se știe, atrag simpatia. Internautică, livrescă, culturală. Pisicilor nu le rezistă nimeni.

Cei care au fost de altă părere n-au spus-o, au trecut peste imagine, poate oftând sau poate făcând ochii cât cepele.

Frumusețea va salva lumea. Care frumusețe? Nici nu mai era important ce a dat de înțeles Dostoievski când a scris despre ea, căci era limpede că, intuitiv și fără analize sofisticate pe text sau context, e unul dintre adevărurile fundamentale. Și dacă e vorba despre cea morală, și dacă e de alt tip, propoziția sună a salvare, frumusețea e un cuvânt prea frumos el însuși ca să nu facă parte dintr-o concluzie despre salvarea noastră. Ce altceva să ne salveze? Ridicolul, grotescul sau rușinea? Ele nu pot fi salvatoare, în nici un caz. Până și un fel de mâncare, frumos asamblat sau prezentat, are mari șanse să fie considerat frumos. Sau o femeie care își obține cu ajutorul chirurgiei estetice fizionomia.

Între timp însă, ridicolul, grotescul și rușinea (neînțelese nici ele prea bine, nebăgate prea mult de seamă sau în orice caz, mai puțin decât frumusețea) se ofilesc și dispar. Sau se strecoară pe unde pot și iau alte înfățișări, ale frumuseții înseși. Oamenii nu mai știu – dacă vor fi știut vreodată – sau uită cum arată sau cum se simt obiectele, chipurile, situațiile care altădată ar fi fost denumite ca ridicole sau grotești. Simțul ridicolului nu mai funcționează, nu mai poate fi simțit, oxidează, se tocește precum un obiect care nu a mai folosit de mult și care, deteriorându-se, a ajuns de neuzitat. Încep să ne scape nuanțele, de le-om fi știut vreodată.

Cum este Madonna din tabloul lui Piero della Francesca de la Pinacoteca Brera din Milano, cel comandat de Federico da Montefeltro, duce de Urbino? Dar oul suspendat din aceeași pictură (și simbolistica lui – rătăcirea sau uitarea de Dumnezeu ca o oului din partea struțului, de clocirea căruia își amintește doar în ultimul moment și după apariția unei anumite stele pe cer, când se întoarce, îl caută în nisipul în care l-a ascuns și apoi îl clocește)? Dar Constanza Trenta din tabloul Arnolfini al lui Jan van Eyck (despre care se spune că ar fi fost moartă la momentul picturii)?

E mai simplu dacă nu te gândești.

Samanta de lână veghează. Imitatorii își dau silința cu asupra de măsură și lor le iese atât de bine ceea ce au copiat încât oamenilor le place mai mult. Ce exact le place? Tușa apăsată, conturul mai bine delimitat, sunetul mai puternic, izbânda obținută cu străduință? Nu știm, dar iată un fun fact: Charlie Chaplin a ieșit pe locul al treilea într-o competiție în care se imita personajul pe care el l-a creat.